"Somewhere along the evolutionary process self-consciousness occurred in the human species and separated it from other species, the world, and the universe around. The whole thing is one organism. The view that human species is a special case in nature is false. Humans are just a perfect achievement of nature. We are not here on this planet for any grander purpose than the mosquito that is sucking your blood is. We have accorded to ourselves an important place. If the human species becomes extinct nothing is lost. Unfortunately everything goes with it. Mankind's destructive tendencies born out of thought may be nature's way of eliminating the whole species and starting all over again. Thought is self-protecting. Thought in its origin, content, expression, and action is fascist. Thoughts are not self-generated. They are not spontaneous. The brain is just a reactor and a converter. It is not a creator. It reacts to external stimuli and produces what we call thoughts. The human brain appears to solve life's problems. But that is not really the case. It only achieves the results for which nature created it. Overall, systems of nature are endowed with an assemblage of life forms, possessing either brain or brawn or both."
"Thought is a protective mechanism. It isolates you from the totality of nature, which cannot be separated from you. So the difficulty here is that it is impossible for you to accept that you are not separate from the totality of things, you see, what you call nature—that every form of life is also part of this nature. When I use the word nature, I use it in the general sense; it's not that I have a general insight into nature that others don't have. You are not separate from nature; nature means the world around you. All the species that we have on this planet are integral parts of what we call nature; it cannot be separated from that. But unfortunately, through our thinking we have succeeded in separating ourselves, and through the help of this knowledge we continue to maintain the continuity of the knowledge, and that is the reason why we have invented all this integrity—becoming one with nature, and all that kind of thing—and we are not going to succeed, because we don't understand and realize that what it is that separates you from the totality of things is the thought. And the thought cannot be used to bring about an integral unity. Basically, we are all integrally united, and unfortunately, through our thinking, we have separated ourselves, and we are acting from this point of separateness, and it is this that is responsible for the chaos in your personal life, for the chaos in the world around you."
"What is there is only the body. So where is mind? If there is a mind, is it separate from or distinct from the activity of the brain? So it is very difficult to deal with the question of mind. You see, we are only familiar with the definitions. What is thinking, and why do we think? These questions arise from the assumption that the thoughts are self-generated and spontaneous, but actually the brain is only a reactor, not a creator. It is very difficult to accept this, because we have for centuries been made to believe, or brainwashed—it is very difficult to accept my statement that there are no thoughts at all.
It is actually a computer, but we are not ready to accept it. For centuries we have been made to believe that there is an entity, that there is an I, that there is a self, that there is a psyche, that there is a mind, and so on.
If you accept the fact—it may not be a fact to you, you may not accept, you will most probably reject it, and most people will not hesitate to reject—that there is no such a thing as a soul, and soul is created by the thinking of man. We have been fed on this kind of bunk for centuries, and the diet, were it to be changed, we would all die of starvation.
If you do not want to think, is there thinking? Wanting and thinking go together, and thought is matter, you see, so you use thought to achieve either material or spiritual goals. But unfortunately, we place the spiritual goals on a higher level, and consider ourselves very superior to those who use thought to achieve material goals. So actually, whether you call it spiritual or material, even the so-called spiritual values are materialistic. So it is matter; thought is matter. And as I said at the very beginning, thought is not a creator of thought, it is a responding to the stimuli. What is there is only the stimulus and response. Even the fact that there is a response to the stimulus is something which cannot be experienced by us except through the help of thought, which creates a division between the stimulus and response. Actually, the stimulus and response is a unitary moment. You can't even say that there is a sensation; even the so-called sensations we think we're experiencing all the time cannot be experienced by us except through the knowledge we have from the sensations.
What is there is only the knowledge we have of the self, the knowledge that we have gathered, or had passed down to us, from generation to generation. Through the help of this knowledge we create what we call self, and then experience the self as separate from the functioning of this body. So is there such a thing as the self? Is there such a thing as I? For me the only I is the first person singular pronoun. I use "I" to make the conversation simpler, and call you "you," and I "I," but simply what we call I is only a first person singular pronoun.
Other than that, is there any such thing as I? Is there any such thing as the self? Is there any such entity, different from the functioning of this living organism? You see, somewhere along the line of evolution—I can't even make a definitive statement and say there is such a thing as evolution, but we assume and presume that there is such a thing as evolution—somewhere along the line the human species experienced this self-consciousness which doesn't exist in the other species we have on this planet.
You see, the very experience of what we call what separates us from the totality of things, the problem is—and that is what I want to emphasize—that the whole of nature is a single unit. Man cannot separate himself from the totality of what we call nature. Unfortunately, through the help of this self-consciousness which occurred somewhere along the line, he accorded himself a superior place and placed himself on a higher level, and treated himself, and we still continue to treat ourselves, as superior to the other species of life that we have on this planet. That is the reason why we have created this disharmony; that is why we have created these tremendous problems, ecological problems and other problems. Actually, man, or whatever you want to call him, cannot be separated from the totality of nature. That is where we have created one of the greatest blunders, and that unfortunately is the tragedy of man.
But we are not ready to accept the fact that there is no problem. Actually, there is no problem, but we have only solutions offered to us, and we accept the solutions offered to us by those whom we consider to be in possession of the truth, in possession of the wisdom. And those solutions do not help us to solve the problems at all, you see. So we replace one solution with another solution. The problem is the solution, and the solution has not helped us to solve the non-existent problem. So actually, it is the solution that has created the problem, and we are not ready to throw the solution out of the window, because we have tremendous confidence in those who have offered these solutions as the things that will free us from the problems that the solution has created for us.
What I'm trying to suggest is that there is no such thing as your mind and my mind. For purposes of convenience, and for want of a better and more adequate word, I can use the world mind. The world mind is the totality of man's thoughts, feelings, and experiences passed down to us.
The world mind has created you and me, for the sole, main purpose of maintaining its status quo, its continuity. That world mind, if I may use that word, is a self-perpetuating one, and its only interest is to maintain its continuity. It can maintain its continuity only through the creation of what we call the individual minds—your mind and my mind. So without the help of that knowledge, you have no way of experiencing yourself as an entity. You see, this so-called entity—the I, the self, the soul, the psyche, or whatever word you want to use—is created by that, and through the help of that you will be able to experience these things, and so we are caught up in this vicious circle, that the knowledge gives you the experience, and the experience strengthens and fortifies that knowledge.
But is it possible for you—let alone the mind, or the entity, or the I, or the self, or the soul, or whatever you want to call it—to experience your body as a body, without the help of that knowledge? For example, you look at your hand, and is this hand yours? First of all, the hand, is it created by the knowledge you have of that?
We have only these senses. The sensory perceptions do not say that this is a hand. The knowledge that we have tells us that this is a hand, and that this is your hand and not my hand.
You don't even look at this hand. You have no way of looking at it, you see, except through the knowledge you have of this hand. This knowledge is put into us during the course of our life. When you play with a child, you tell him, "Show me your hand, show me your nose, show me your teeth, show me your face. What is your name?" This is how we build up the identity of the individual's relationship with his hand, with his nose, with his eyes, and with the world around, you see. So do we look at anything—you see, this so-called looking is a blurry experience of yours, but you have no way of looking at anything at all except with the knowledge. So it is necessary for us to have that knowledge, otherwise it is not possible for us to function sanely and intelligently. It helps us to function sanely and intelligently, and we have to accept the reality of the world as it is imposed on us. Otherwise we have no way of functioning sanely and intelligently; we will end up in the loony bin, singing merry melodies and loony tunes. So it is very essential for us to accept the reality of the world as it is imposed on us by culture, by society, or whatever you want to call it, and leave it at that, and treat it as functional in value, and it cannot help us to experience the reality of anything.
That is an assumption on our part, that there is a mind, you see. As I said before, the totality of your experiences, feelings, thoughts—is there any such thing as a totality of thoughts, feelings, and experiences? We assume that there is a totality of thoughts, feelings, and experiences. Are there thoughts? Even that I question. There are no thoughts, but what is there is only the activity about thoughts. What we call thinking is only a dialectical thinking about thinking itself. We use thoughts, the nonexistent thoughts, to achieve a goal, to accomplish, to attain a goal; whether it is material or spiritual, it really doesn't matter. So we need this to achieve our goals. So if you don't want a thing, there is no thinking at all. Whether you want this material goal or spiritual goal, or whether you want to be an enlightened man, or a god-man, or whether you want to run away with the most beautiful girl living next door to you, the society may condemn such a thing, but basically the instrument which you use to achieve your goal and act to achieve your goal is only through the help of thought. Otherwise any thought that is born out of that creates misery for you, because any thought that is born out of thought is destructive in its nature, because it is interested in protecting itself.
Thought is a protective mechanism. It isolates you from the totality of nature, which cannot be separated from you. So the difficulty here is that it is impossible for you to accept that you are not separate from the totality of things, you see, what you call nature—that every form of life is also part of this nature. When I use the word nature, I use it in the general sense; it's not that I have a general insight into nature that others don't have. You are not separate from nature; nature means the world around you. All the species that we have on this planet are integral parts of what we call nature; it cannot be separated from that. But unfortunately, through our thinking we have succeeded in separating ourselves, and through the help of this knowledge we continue to maintain the continuity of the knowledge, and that is the reason why we have invented all this integrity—becoming one with nature, and all that kind of thing—and we are not going to succeed, because we don't understand and realize that what it is that separates you from the totality of things is the thought. And the thought cannot be used to bring about an integral unity. Basically, we are all integrally united, and unfortunately, through our thinking, we have separated ourselves, and we are acting from this point of separateness, and it is this that is responsible for the chaos in your personal life, for the chaos in the world around you.
Even the thought we are talking about is created by the knowledge that is given to us. So the thought is a self-perpetuating mechanism. And when I use the word self, I don't use it in the sense used by the philosophers and metaphysicians—like a self-starter.
Perpetuation—the body is not interested in that at all. The actions of the body are responses to the stimuli, and it has no separate, independent existence of its own. Unfortunately, time is the one that has created the beginning and the end, and it is interested in permanence, whereas the functioning of the body is immortal in its own way, because it has no beginning, it is not born, so it has no death, you see. So there is a death to the thought, but not to the body. I don't know if I make myself clear.
You see, it does not want to come to an end. It is interested in creating an artificial immortality—of an entity, soul, self, whatever you want to call it. It knows in a way that it is coming to an end somewhere along the line, and its survival, its continuity, its status quo depends upon the continuity of the body. But body is not in any way involved with the thought, because it has no beginning, it has no end. It is the thought that has created the two points—this is the birth and that is the death, you see.
So we do not want the fear to come to an end, because the end of the fear is the end of the thought. If the thought comes to an end, the body drops dead there. What is left after that is something the body does not know. For you I am alive and not dead, because you hear I am responding to your questions, I am answering to your questions. But there is nobody who is talking.
There is nobody who is talking, but there is only talking. This is like a tape recorder, you see, and you are playing with the tape recorder for your own reasons, and whatever comes out of that is what you want to hear from this tape recorder.
You see, one of these days the scientists will have to come to the terms that their quest to find out what they call the fundamental particle—they don't realize that the fundamental particles does not exist, and they are not ready to accept that. Then once they come to terms with that, and accept that there is no such thing as a fundamental particle, and that there is no such thing as the great big bang, whatever they call it—it is an exercise in futility. They will continue to dabble with that, you see, to find out answers for the question only for their Nobel Prize.
But that has no beginning and no end; this is all that I am emphasizing. So since the body is not born, so it has no end.
It is the thought that has created the body, and established a point and says it's born here, and is going to end there. So it is the thought that has created the time factor.
We don't know the beginnings of it, you see. So the whole concept of the creator is redundant. We are caught up in the field of logical thinking, and that there is no beginning, that there is no end, is something which shatters the whole fabric, the foundation of our logical thinking. So we are not ready to accept that at all.
This body, you talk as if it is separate from the totality of the universe or totality of nature, or whatever you want to call it. It is the thought that has created the body, a separate entity, and tells that this has a beginning, this has an end. You see, this is the end that is the beginning. You see, it has created the space. Thought creates the space, thought creates the time. So it cannot conceive the possibility of anything outside the field of space and touch. Actually, the thought is the one that has created the space and experiences the space, but actually there is no such thing as space at all. What is there is a space-time-energy continuum, which is a continuum, but it has no end. You see, the thought cannot conceive of the possibility of a movement without a beginning and without this point where it is going to arrive someday or sometime. So there is the problem of the thought; its actions are limited to its perpetuation, its continuity, its permanence. But anything it says about anything—it tries to talk about, deal with, or experience the body—it cannot, because living thought is something dead.
The prison also is created by the thought, and that is the reason why it is trying to get out of that trap it has created by itself. You know, there is a simile given in one of the scriptures in India. The dog picks up a bone, a dry bone, there is nothing there, and then it bites, and the bone hurts the gums, and the blood comes out of it. And the dog believes—imagines, experiences, feels, whatever word you want to use—that the blood which is coming out of its own gums is from the bone. So that is the kind of trap in which the whole structure of thinking is caught up, and tries all the time to get out of that, the trap it has created."
Uppaluri Gopala Krishnamurti
CAPITOLUL 12
UN SFÂRŞIT DESCHIS ŞI UN NOU ÎNCEPUT
În vremurile noi, vei ajunge să te gândeşti la era descoperirii ca la adevăratul tău început. va fi adevărat, într-un fel, pentru că acesta va fi începutul funcţionării tale coerente, ca organism fizic unificat, independent de planeta-mamă. Atunci când colectivitatea fiinţei tale va socoti experienţa ta ca raportată la o viaţă de om, te vei gândi la toţi anii istoriei voastre până la Venire, puţin după începutul mileniului doi, ca fiind ai întunericului, ani petrecuţi în pântec. Nu-ţi vei aminti nimic despre ei. Când, ajuns la maturitate, vei reflecta asupra Mileniului care a fost denumit Perioada trezirii planetare, vei privi aceşti ani ca fiind ai copilăriei tale, anii formării vehiculare. Despre ei îţi vei aminti foarte puţin.
Ceea ce vei întâlni şi experienţele pe care le vei avea colo, printre galaxii, în ce-a de-a treia perioadă, ca un copil trezit al stelelor, va fi atât de copleşitor şi de nemaipomenit, încât orice ţi-aş spune despre aceasta, n-ar avea nici un sens pentru tine, decât, poate, că totul este oglindit destul de rudimentar în câteva din mitologiile voastre primitive.
Vehicolul pe care îl constitui în vederea acestora, de-a lungul mileniului următor, nu va fi lipsit de viaţă, ca materialele pe care le prelucrezi azi, ci viu, cum este copacul, floarea şi vântul. le vei însufleţi cu darul conştiinţei tale, precum tatăl m-a însufleţit pe Mine şi cum Eu te însufleţesc pe tine. Iar toate vor fi una. Toate vor trăi şi respira având coerenţa unui singur organism.
Dacă ar fi să insişti în a înţelege, cu mintea ta raţională, tot ce urmează să se petreacă, ai rămâne adormit în praful istoriei mult timp după trecerea Mea. Căci sunt o fiinţă în mişcare, iar zilele Mele pe pământ sunt numărate. Adevărata Mea împărăţie nu este a acestei lumi, ci a unei lumi care se află cu mult dincolo de toate stelele cerului tău nocturn. dacă vei veni cu Mine, în drumul nostru spre eternitate, vom avea timp din belşug să vizităm aceste sisteme stelare, iar tu vei avea o mie de ani la dispoziţie ca să te bucuri de Terra în pace şi
armonie, înainte de a pleca. Haide, nu ţi se pare că este un plan bun?
Ai încredere în Mine aşa cum ai avut odată, cu mult timp în urmă.
Suntem singuri aici în timp şi spaţiu. Eu sunt unica conştienţă. Desigur că îţi merit încrederea. Să nu mai fim separaţi, căci pot să-ţi citesc în inimă şi-ţi vă dorul de casă, o casă de care nu-ţi mai aduci aminte.
Această casă este fiinţa Mea. Nu ţi-o reaminteşti deoarece este prea vastă şi copleşitoare pentru a putea fi cuprinsă în oricare din structurile tale mentale prezente.
Ascultaţi-Mă, o, copii ai Terrei; nu vă mai încredeţi în teamă şi în numeroasele ei minciuni. Respiraţi cu Mine suflul vieţii eterne, suflul pe care vi-l aduc azi. Crearea voastră colectivă, ca centru al conştiinţei unificate, rămâne încă de înfăptuit, dar, la nivel individual, A Doua venire bate la uşă! Şi, la fel, a treia, a patra şi a cincea şi a şasea - toate până la capătul numerelor voastre. Căci Eu răsar în mijlocul vostru ca un irezistibil val de energie. Eu răsar în fermieri, în muncitorii din fabrici şi în copii fiecărei ţări de pe faţa pământului. Răsar, ies din adâncuri, trezesc, cu putere, claritate, iubire şi informaţie dătătoare de viaţă. Toţi cei care iubesc Mă pot simţi în această clipă, zvâcnind de neastâmpăr în pieptul lor. cei care nu-mi tăgăduiesc acum expresia sunt cei care vor moşteni pământul. Eu sunt viitorul, deci sunt acum.
Într-adevăr, nu sunt altul decât tu însuţi.
Eu sunt Dătătorul Vieţii, Cel după care Dorul Terrei aleargă din timpuri preistorice. Sunt reflexia întregii mele creaţii. Tu eşti o celulă din trupul Meu, însă - aidoma unei holograme - eşti întregul, deopotrivă. Carnea ta este carnea Mea şi sângele tău este sângele Meu. Împărtăşeşte-te cu viaţa Mea eternă, pentru că Eu sunt tot ce a fost vreodată, tot ce este şi tot ce va fi.
Să ne unim în realitatea ta, aşa cum suntem deja uniţi în realitatea Mea. Ţi-am spus să te identifici cu Mine, dar iată şi un procedeu mai uşor: pur şi simplu, nu te mai identifica cu propriile imagini despre tine însuţi şi te vei pomeni că tot ce a rămas s-a identificat deja cu Mine, întrucât ce a rămas "sunt" Eu.
Să nu vă judecaţi prea aspru în umbra naşterii voastre, ci să veniţi să cinaţi mai întâi cu Mine, la masa vieţii. Căutaţi să aflaţi cine are menirea să judece. Eu sunt relaţia dintre Spirit şi materie, dintre tot ce este temporal şi tot ce este etern. Sunt tiparul la care se conformează materia, când intră în contact cu fiinţarea. lasă-te inundat acum de armonie. Potriveşte-ţi tiparele identităţii la matricea arhetipală pe care am pregătit-o anume pentru tine. Ea aşteaptă în concepţiile Mele. dacă vei avea încredere în Mine, intenţia Mea îţi va spulbera limitările, asemenea copilului care suflă într-o păpădie.
Ascultă şoapta din inima ta. O vei auzi atunci când gândurile tale tac. Concentrează-te asupra ei, până când îţi va umple fiinţa şi va deveni energia motivaţională din spatele tuturor faptelor tale. Nu ai fost creat să porţi încruntarea şi nici să te ascunzi în fustele trecutului tău. Leapădă aceste veştminte străvechi şi îmbracă-te în straiele pe care ţi le-am pregătit. Acestea sunt rolurile noii tale definiri şi ţi se potrivesc. Mireasa trebuie să se gătească pentru Mine, cu toate că aşteptarea ţi s-a părut lungă.
În zilele ce vor veni, hrana ta va consta din a face Voia Vieţii care te-a trimis şi de a-I împlini lucrările. Viaţa ce se înalţă chiar acum în tine conţine toată informaţia vie, necesară menţinerii corpului tău fizic.
Însă natura acestei informaţii vitale constă din a acoperi nevoile energetice ale trupului prin care circulă. Dacă nu i se permite să circule şi dacă va fi reţinută în concepte şi în orientarea trecut-viitor, nu va fi în stare să-ţi ofere hrana ei. Informaţia vitală este Voia tatălui. Însă dacă această voie nu este exprimată, dacă nu este tradusă în fapte, dacă este doar înmagazinată în concepte prăfuite, atunci corpul uman se va îmbolnăvi şi, în cele din urmă, va muri.
Dacă vreţi să participaţi acum alături de Mine la înfăptuirea Voii Mele pe pământ, mergeţi şi vindecaţi atât cât puteţi din omenire, căci vă numesc, chiar acum, uneltele preschimbărilor Mele. Vindecaţi prin şi după măsura credinţei voastre în prezenţa Mea, din voi. Armonia vibraţională a fiecărui atom, din absolut fiecare celulă a corpurilor voastre fizice corelate, dansând în antrenare ritmică. precum şi propria voastră putere de a direcţiona intenţionalitatea Mea trează şi de a extinde acest dans armonios al unităţii vibraţionale, asupra oricărui lucru după bunul plac, este o putere care - cât ai clipi din ochi sau cât îi trebuie unui nor să treacă - va transforma tot ce se află în faţa ei.
Când veţi porni să îndreptaţi variatele discordanţe din trupurile şi evenimentele zilelor voastre, faceţi-o prin puterea numelui Meu, care este puterea propriei Mele esenţe. Spuneţi apoi: "fii întreg" sau "fie ca tu să devii întreg". dacă veţi rosti aceste cuvinte cu siguranţa încrederii şi în deplină conştiinţă, se va săvârşi în materie, aşa cum a fost deja săvârşit în spirit.
Când vei călători, în timpul trezirilor de mai târziu, ia cu tine puţine provizii pentru propriile-ţi nevoi. Fii încredinţat că cei ce sunt acordaţi vibraţional vor şti deja de venirea ta şi vor avea un loc pregătit pentru tine. Intră acolo, cu pacea ta, şi las-o să se răspândească. Acest lucru îi va uni în spirit pe toţi cei care lucrează
împreună cu tine şi vor transmite mari unde de pace pe meleagurile înconjurătoare. Mulţi vor resimţi această pace şi se vor întreba care îi este cauza. Du-te atunci printre ei şi, liniştit, învaţă-i despre schimbările care stau dinaintea speciei voastre. Învaţă-i, cu precădere, prin felul tău de a fi şi prin modul tău de a percepe. Nu îi priva însă, de ceea ce doresc, pe cei care nu au nevoie de cuvinte. Când era, la naşterea căreia asişti, va fi în plină floare, cuvintele nu vor mai fi o necesitate, aşa cum sunt astăzi, deşi, în această perioadă de tranziţie,
multora le pot fi de folos.
Dacă, într-un ţinut oarecare, nimeni nu îţi va accepta pacea, nu irosi nici un gând, ci continuă acolo unde eşti primit cu bunăvoinţă.
Căci vor continua să existe câteva zone de rezistenţă, unde se vor aduna forţele materializatoare. La părăsirea unui astfel de ţinut al negativităţii, scutură din corpul tău vibraţional şi ultima urmă a concepţiilor limitative pe care le-ai întâlnit. Dacă le vei păstra amintirea, acestea ţi se vor agăţa de inimă, aidoma unor particule ale îndoielii şi ale fricii, şi îţi vor tulbura puterea de înţelegere.
Călătorind în aceste timpuri, calea nu îţi va întotdeauna liberă de împotriviri, pentru că lumea va fi încă în curs de polarizare. Însă dacă vei avea încredere în spiritul care îţi călăuzeşte fiecare faptă, vei întâlni
şi inspira mult mai multă bucurie decât teamă. Greutăţile tale ocazionale vor fi mai mult decât compensate de renaşterile ce se petrec peste tot, la care vei participa, implicând, de multe ori, oraşe şi
naţiuni întregi.
Aceste zile nu vor semăna cu cele de pe vremea când traversai dealurile Imperiului Roman, când lumea era încă tânără în spirit, şi forţele materializatoare erau în largul lor. Nu, aceasta este o eră deosebită şi Terra este coaptă pentru cules. de data aceasta, în această eră, spiritul va ieşi victorios. Naţiunile sunt gata pregătite şi
aşteaptă. Să nu te preocupe faptul că mâna Mea intervine în evenimentele umane din zone care nu te privesc, ci ai încredere că totul se va desfăşura aşa cum trebuie. Nimeni nu culege numai roadele seminţelor semănate de el. Preocuparea ta să nu fie vechea realitate, ci prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Singura condamnare va cădea asupra celor care nu iubesc spiritul Vieţii, care optează pentru lucrurile materiei şi aleargă după ele prin faptele rele. E bine să-ţi exprimi aprecierea pentru lucrurile acestui
pământ, însă dacă aceste lucruri ale materiei ajung să domine toată atenţia individului şi să asume o importanţă mai mare decât însăşi viaţa care conferă atenţie, atunci ce se întâmplă nu e un lucru bun.
Oricui bea din apele pământului îi va fi iarăşi sete şi oricui va mânca la masa planetei îi va fi iarăşi foame; Eu însă vă aduc hrana vieţii veşnice. Luaţi din ea şi nu veţi mai încerca nici sete, nici foame.
Somnul este tot ce îţi va mai stărui în minte, poate, dar de zori, nu te teme.
Când spiritul atinge uşor materia, materia răspunde cu forme ale vieţii, aşa cum aveţi voi pe Terra. Când spiritul atinge materia din plin, se nasc stelele. Reacţiile nucleare, care sunt declanşate acum de proximitatea crescândă a Spiritului, vor lua o formă cu totul diferită după Venire. Ele vor avea loc în condiţii biologice controlate din interiorul propriilor voastre corpuri. Acest lucru li se întâmplă deja, ocazional, unora dintre voi, deşi nu îl recunoaşteţi ca atare. Asta, precum şi asimilarea directă a luminii stelare vor fi mecanismele vieţii eterne.
Tot cea ce vă spun acum voi recunoaşteţi cu fiecare celulă a corpului vostru, cu fiecare suflu inspirat. V-am tot spus aceste lucruri, nu numai dinlăuntru, ci şi prin tălmaci de tot felul, încă de când aţi început să fiţi obiectivaţi în visele Mele, încă de când propriile-Mi intenţii au început să-şi arunce umbrele asupra timpului şi spaţiului.
Toate acestea nu sunt lucruri noi pentru voi. Gândeşte-te o clipă. Le cunoşti. Îţi aminteşti planurile pe care le-am făcut, precauţiunile luate.
Îţi aminteşti existenţa dinainte de Cădere. de ce ţi-ai imagina contrariul? Trezeşte-te! Lasă-mă pe Mine să mă exprim prin tine.
Îmbracă-te în conştienţa Mea. Suntem unul. Întotdeauna am fost unul.
Pământul s-a umplut. Lutul este pregătit. Eu veghez, în tot ce este viu, abia tăinuit de faţade, gata să respir suflul vieţii, primul suflu al vieţii, ca un organism planetar unic. Voi sunteţi copiii Terrei, dar din momentul naşterii veţi ţine un nou legământ, o nouă relaţie cu Tatăl vostru, cu Tatăl tuturor Fiilor, Tatăl tuturor Surorilor.
Veniţi, învăţaţi limba pe acre am vorbit-o odinioară, graiul iubirii, graiul luminii, graiul fără neînţelegeri. Auziţi cântecul Meu? Auziţi ce cânt? În această eră, cuvintele Mele vor fi ca o muzică şi vor fi traduse în faptă pentru toţi cei care ţin pasul cu timpul. Căci viaţa Mea nu este imobilă şi nici statică, aşa cum sunt chiar cele mai alese cuvinte. Viaţa este vie şi în mişcare, schimbătoare, surâzătoare, jucăuşă, într-un flux continuu spre nou. Aceasta este natura celor ce Eu le aduc. Aduc o vreme a acţiunii şi a aventurii. Lăsaţi-vă cuvintele în istorie, acolo unde le şi este locul. Destul aţi adorat intelectul şi pe Satana prin intermediul lor. Bizuiţi-vă pe Mine, azi. Eu sunt Lumina şi Adevărul.
Sunt Tatăl pe care l-aţi adorat în Cer, venit acum pe pământ, să-şi facă sălaş în inima voastră.
Uită tot, în afară de cântecul pe care îl îngân în sufletul tău. Fii cu Mine în această clipă. Deschide-te Vieţii ce sunt Eu, căci aduc focul incandescent al purificării-infirmării-revelării. Deschide-te faţă de tot ceea ce eşti. Aduc buna vestire a naşterii tale; ar putea fi acum, chiar în această clipă. Opreşte freamătul a tot ceea ce crezi că eşti şi simte-Mă pe Mine cum Mă ridic în interiorul tău. Mă înalţ ca un izvor din adâncul fiinţei tale, ale Mele - suntem unul.
Sunt acum, aici, vă spun, pe străzile voastre, în pieţele voastre, în oraşele şi satele voastre. privesc prin ochii pruncilor şi ai celor tineri în suflet din fiecare rasă, de orice stare socială şi de orice crez. Reflectaţi-Mă în tot ceea ce sunteţi. Aduceţi conştienţa şi conştiinţa Mea în fiecare mediu pe care îl construiţi în jurul vostru. Zilele izolării s-au isprăvit. În curând, mass-media va proclama: "Bucuraţi-vă! Bucuraţivă!
A venit Domnul! Pământul să reverbereze numele şi să reflecte natura. satana să fie legat şi toate profeţiile împlinite. Căci Domnul umblă în chip de Om şi vede o planetă prin ochii Lui".
Nu există decât unul dintre noi, aici, în conştiinţă: tu, fremătând sub miliarde de înfăţişări, ieşind la suprafaţă, pentru a te trezi din nou la conştiinţa unificată, acoperit cu un înveliş de umanitate. Poţi să o laşi mai moale cu exploatarea pământului, doar un pic, până când afli cine eşti, de fapt? Poţi să întârzii puţin cu risipirea tuturor resurselor tale, până afli ce vrei, de fapt? Eu sunt acea parte din tine care s-a trezit. Pot să te asigur, suntem aici cu un rost.
Vorbesc ca şi cum am fi separaţi, căci în iluzia ta aşa vrei să fie.
dar Eu îţi spun, nu e decât unul dintre noi aici. Tu eşti acela. Totuşi, încă mai visezi, cuprins de vraja materiei. Nu lăsa materia să-ţi mai dicteze viitorul. Păşeşte uşor în aceste ultimile zile ale inconştienţei.
Ascultă aceste voci din visele tale. Ascultă şoaptele din inima ta.
Vorbim despre un nou mod de fiinţare. Vorbim despre o nouă realitate.
Vorbim despre trezirea ta, de care nu te desparte decât o clipită.
Pricepi? Undeva, dincolo de toate convingerile şi concepţiile intelectului tău, doarme un copil? Acolo este o parte din tine, ştiu bine, pentru că acolo sunt Eu, Cel care stă ca un fior subţire de certitudine, ca o fărâmă de simplitate, uitată în spatele întregii tale dureri şi dincolo de toată confuzia ta. Stai liniştit. Lasă copilul să crească şi să te umple de tine însuţi. Toate aceste lucruri, le ştii, în inima ta.
Privesc peste oceanul dormitând al umanităţii şi şoptesc aceste cuvinte în noapte, ştiind că Mă adresez unei minunate fiinţe care, neştiind de ea, încă doarme. Ştiu că atunci când viscolul sălbatic al sistemelor voastre de comunicaţie va transmite fracţiuni ale acestui mesaj, ca pe nişte ecouri prin întuneric, le voi vorbi încă unor
inconştienţi. cei conştienţi au văzut deja cum se luminează cerul la Răsărit şi au simţit că izvorul primăvăratec al vieţii veşnice a început să topească, prin căldura sa, rigiditatea preconcepţiilor lor.
Oare nu poţi simţi Terra, pe măsură ce te apropii? Nu simţi cum te învăluie cu materia ei? oare formele tale de viaţă nu sunt acum suficient de pregătite pentru a primi definiţiile-binecuvântări care vor pune capăt perioadei tale larvare? Tu le-ai spus să se înmulţească şi să umple pământul şi iată, ei umblă pe toată faţa aceste planete şi stăpânesc fiecare peisaj locuibil. E bine aşa. Tu nu judeci după cum judecă oamenii.
POSTFAŢĂ
O apropiere mai rapidă ar fi făcut ca specia voastră să crească prea repede şi să se despice datorită slăbiciunii interioare, aşa cum se despică un pom fructifer crescut într-un sol cu o fertilitate excesivă. O apropiere mai rapidă v-ar fi lăsat cu celulele predispuse la toate bolile ce putea fi întâlnite în călătoriile tale. În timp ce visai că eşti mai mult decât unul, ai crescut cu grijă această specie. Ai avut grijă ca ei să fie
inoculaţi împotriva pericolelor ce ar putea să-i pândească pe cei fără experienţă în expresia fizică. Sunt, Doamne, la ora actuală, patru miliarde şi jumătate, fiecare un holoid cu circuit fizic inactivat, identic cu reţeaua energetică din câmpul tău vibraţional. Civilizaţia de faţă... numai tu o poţi vindeca.
Ken Carey - Transmisiunile Semintiei Stelare (1978-1979)
În vremurile noi, vei ajunge să te gândeşti la era descoperirii ca la adevăratul tău început. va fi adevărat, într-un fel, pentru că acesta va fi începutul funcţionării tale coerente, ca organism fizic unificat, independent de planeta-mamă. Atunci când colectivitatea fiinţei tale va socoti experienţa ta ca raportată la o viaţă de om, te vei gândi la toţi anii istoriei voastre până la Venire, puţin după începutul mileniului doi, ca fiind ai întunericului, ani petrecuţi în pântec. Nu-ţi vei aminti nimic despre ei. Când, ajuns la maturitate, vei reflecta asupra Mileniului care a fost denumit Perioada trezirii planetare, vei privi aceşti ani ca fiind ai copilăriei tale, anii formării vehiculare. Despre ei îţi vei aminti foarte puţin.
Ceea ce vei întâlni şi experienţele pe care le vei avea colo, printre galaxii, în ce-a de-a treia perioadă, ca un copil trezit al stelelor, va fi atât de copleşitor şi de nemaipomenit, încât orice ţi-aş spune despre aceasta, n-ar avea nici un sens pentru tine, decât, poate, că totul este oglindit destul de rudimentar în câteva din mitologiile voastre primitive.
Vehicolul pe care îl constitui în vederea acestora, de-a lungul mileniului următor, nu va fi lipsit de viaţă, ca materialele pe care le prelucrezi azi, ci viu, cum este copacul, floarea şi vântul. le vei însufleţi cu darul conştiinţei tale, precum tatăl m-a însufleţit pe Mine şi cum Eu te însufleţesc pe tine. Iar toate vor fi una. Toate vor trăi şi respira având coerenţa unui singur organism.
Dacă ar fi să insişti în a înţelege, cu mintea ta raţională, tot ce urmează să se petreacă, ai rămâne adormit în praful istoriei mult timp după trecerea Mea. Căci sunt o fiinţă în mişcare, iar zilele Mele pe pământ sunt numărate. Adevărata Mea împărăţie nu este a acestei lumi, ci a unei lumi care se află cu mult dincolo de toate stelele cerului tău nocturn. dacă vei veni cu Mine, în drumul nostru spre eternitate, vom avea timp din belşug să vizităm aceste sisteme stelare, iar tu vei avea o mie de ani la dispoziţie ca să te bucuri de Terra în pace şi
armonie, înainte de a pleca. Haide, nu ţi se pare că este un plan bun?
Ai încredere în Mine aşa cum ai avut odată, cu mult timp în urmă.
Suntem singuri aici în timp şi spaţiu. Eu sunt unica conştienţă. Desigur că îţi merit încrederea. Să nu mai fim separaţi, căci pot să-ţi citesc în inimă şi-ţi vă dorul de casă, o casă de care nu-ţi mai aduci aminte.
Această casă este fiinţa Mea. Nu ţi-o reaminteşti deoarece este prea vastă şi copleşitoare pentru a putea fi cuprinsă în oricare din structurile tale mentale prezente.
Ascultaţi-Mă, o, copii ai Terrei; nu vă mai încredeţi în teamă şi în numeroasele ei minciuni. Respiraţi cu Mine suflul vieţii eterne, suflul pe care vi-l aduc azi. Crearea voastră colectivă, ca centru al conştiinţei unificate, rămâne încă de înfăptuit, dar, la nivel individual, A Doua venire bate la uşă! Şi, la fel, a treia, a patra şi a cincea şi a şasea - toate până la capătul numerelor voastre. Căci Eu răsar în mijlocul vostru ca un irezistibil val de energie. Eu răsar în fermieri, în muncitorii din fabrici şi în copii fiecărei ţări de pe faţa pământului. Răsar, ies din adâncuri, trezesc, cu putere, claritate, iubire şi informaţie dătătoare de viaţă. Toţi cei care iubesc Mă pot simţi în această clipă, zvâcnind de neastâmpăr în pieptul lor. cei care nu-mi tăgăduiesc acum expresia sunt cei care vor moşteni pământul. Eu sunt viitorul, deci sunt acum.
Într-adevăr, nu sunt altul decât tu însuţi.
Eu sunt Dătătorul Vieţii, Cel după care Dorul Terrei aleargă din timpuri preistorice. Sunt reflexia întregii mele creaţii. Tu eşti o celulă din trupul Meu, însă - aidoma unei holograme - eşti întregul, deopotrivă. Carnea ta este carnea Mea şi sângele tău este sângele Meu. Împărtăşeşte-te cu viaţa Mea eternă, pentru că Eu sunt tot ce a fost vreodată, tot ce este şi tot ce va fi.
Să ne unim în realitatea ta, aşa cum suntem deja uniţi în realitatea Mea. Ţi-am spus să te identifici cu Mine, dar iată şi un procedeu mai uşor: pur şi simplu, nu te mai identifica cu propriile imagini despre tine însuţi şi te vei pomeni că tot ce a rămas s-a identificat deja cu Mine, întrucât ce a rămas "sunt" Eu.
Să nu vă judecaţi prea aspru în umbra naşterii voastre, ci să veniţi să cinaţi mai întâi cu Mine, la masa vieţii. Căutaţi să aflaţi cine are menirea să judece. Eu sunt relaţia dintre Spirit şi materie, dintre tot ce este temporal şi tot ce este etern. Sunt tiparul la care se conformează materia, când intră în contact cu fiinţarea. lasă-te inundat acum de armonie. Potriveşte-ţi tiparele identităţii la matricea arhetipală pe care am pregătit-o anume pentru tine. Ea aşteaptă în concepţiile Mele. dacă vei avea încredere în Mine, intenţia Mea îţi va spulbera limitările, asemenea copilului care suflă într-o păpădie.
Ascultă şoapta din inima ta. O vei auzi atunci când gândurile tale tac. Concentrează-te asupra ei, până când îţi va umple fiinţa şi va deveni energia motivaţională din spatele tuturor faptelor tale. Nu ai fost creat să porţi încruntarea şi nici să te ascunzi în fustele trecutului tău. Leapădă aceste veştminte străvechi şi îmbracă-te în straiele pe care ţi le-am pregătit. Acestea sunt rolurile noii tale definiri şi ţi se potrivesc. Mireasa trebuie să se gătească pentru Mine, cu toate că aşteptarea ţi s-a părut lungă.
În zilele ce vor veni, hrana ta va consta din a face Voia Vieţii care te-a trimis şi de a-I împlini lucrările. Viaţa ce se înalţă chiar acum în tine conţine toată informaţia vie, necesară menţinerii corpului tău fizic.
Însă natura acestei informaţii vitale constă din a acoperi nevoile energetice ale trupului prin care circulă. Dacă nu i se permite să circule şi dacă va fi reţinută în concepte şi în orientarea trecut-viitor, nu va fi în stare să-ţi ofere hrana ei. Informaţia vitală este Voia tatălui. Însă dacă această voie nu este exprimată, dacă nu este tradusă în fapte, dacă este doar înmagazinată în concepte prăfuite, atunci corpul uman se va îmbolnăvi şi, în cele din urmă, va muri.
Dacă vreţi să participaţi acum alături de Mine la înfăptuirea Voii Mele pe pământ, mergeţi şi vindecaţi atât cât puteţi din omenire, căci vă numesc, chiar acum, uneltele preschimbărilor Mele. Vindecaţi prin şi după măsura credinţei voastre în prezenţa Mea, din voi. Armonia vibraţională a fiecărui atom, din absolut fiecare celulă a corpurilor voastre fizice corelate, dansând în antrenare ritmică. precum şi propria voastră putere de a direcţiona intenţionalitatea Mea trează şi de a extinde acest dans armonios al unităţii vibraţionale, asupra oricărui lucru după bunul plac, este o putere care - cât ai clipi din ochi sau cât îi trebuie unui nor să treacă - va transforma tot ce se află în faţa ei.
Când veţi porni să îndreptaţi variatele discordanţe din trupurile şi evenimentele zilelor voastre, faceţi-o prin puterea numelui Meu, care este puterea propriei Mele esenţe. Spuneţi apoi: "fii întreg" sau "fie ca tu să devii întreg". dacă veţi rosti aceste cuvinte cu siguranţa încrederii şi în deplină conştiinţă, se va săvârşi în materie, aşa cum a fost deja săvârşit în spirit.
Când vei călători, în timpul trezirilor de mai târziu, ia cu tine puţine provizii pentru propriile-ţi nevoi. Fii încredinţat că cei ce sunt acordaţi vibraţional vor şti deja de venirea ta şi vor avea un loc pregătit pentru tine. Intră acolo, cu pacea ta, şi las-o să se răspândească. Acest lucru îi va uni în spirit pe toţi cei care lucrează
împreună cu tine şi vor transmite mari unde de pace pe meleagurile înconjurătoare. Mulţi vor resimţi această pace şi se vor întreba care îi este cauza. Du-te atunci printre ei şi, liniştit, învaţă-i despre schimbările care stau dinaintea speciei voastre. Învaţă-i, cu precădere, prin felul tău de a fi şi prin modul tău de a percepe. Nu îi priva însă, de ceea ce doresc, pe cei care nu au nevoie de cuvinte. Când era, la naşterea căreia asişti, va fi în plină floare, cuvintele nu vor mai fi o necesitate, aşa cum sunt astăzi, deşi, în această perioadă de tranziţie,
multora le pot fi de folos.
Dacă, într-un ţinut oarecare, nimeni nu îţi va accepta pacea, nu irosi nici un gând, ci continuă acolo unde eşti primit cu bunăvoinţă.
Căci vor continua să existe câteva zone de rezistenţă, unde se vor aduna forţele materializatoare. La părăsirea unui astfel de ţinut al negativităţii, scutură din corpul tău vibraţional şi ultima urmă a concepţiilor limitative pe care le-ai întâlnit. Dacă le vei păstra amintirea, acestea ţi se vor agăţa de inimă, aidoma unor particule ale îndoielii şi ale fricii, şi îţi vor tulbura puterea de înţelegere.
Călătorind în aceste timpuri, calea nu îţi va întotdeauna liberă de împotriviri, pentru că lumea va fi încă în curs de polarizare. Însă dacă vei avea încredere în spiritul care îţi călăuzeşte fiecare faptă, vei întâlni
şi inspira mult mai multă bucurie decât teamă. Greutăţile tale ocazionale vor fi mai mult decât compensate de renaşterile ce se petrec peste tot, la care vei participa, implicând, de multe ori, oraşe şi
naţiuni întregi.
Aceste zile nu vor semăna cu cele de pe vremea când traversai dealurile Imperiului Roman, când lumea era încă tânără în spirit, şi forţele materializatoare erau în largul lor. Nu, aceasta este o eră deosebită şi Terra este coaptă pentru cules. de data aceasta, în această eră, spiritul va ieşi victorios. Naţiunile sunt gata pregătite şi
aşteaptă. Să nu te preocupe faptul că mâna Mea intervine în evenimentele umane din zone care nu te privesc, ci ai încredere că totul se va desfăşura aşa cum trebuie. Nimeni nu culege numai roadele seminţelor semănate de el. Preocuparea ta să nu fie vechea realitate, ci prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Singura condamnare va cădea asupra celor care nu iubesc spiritul Vieţii, care optează pentru lucrurile materiei şi aleargă după ele prin faptele rele. E bine să-ţi exprimi aprecierea pentru lucrurile acestui
pământ, însă dacă aceste lucruri ale materiei ajung să domine toată atenţia individului şi să asume o importanţă mai mare decât însăşi viaţa care conferă atenţie, atunci ce se întâmplă nu e un lucru bun.
Oricui bea din apele pământului îi va fi iarăşi sete şi oricui va mânca la masa planetei îi va fi iarăşi foame; Eu însă vă aduc hrana vieţii veşnice. Luaţi din ea şi nu veţi mai încerca nici sete, nici foame.
Somnul este tot ce îţi va mai stărui în minte, poate, dar de zori, nu te teme.
Când spiritul atinge uşor materia, materia răspunde cu forme ale vieţii, aşa cum aveţi voi pe Terra. Când spiritul atinge materia din plin, se nasc stelele. Reacţiile nucleare, care sunt declanşate acum de proximitatea crescândă a Spiritului, vor lua o formă cu totul diferită după Venire. Ele vor avea loc în condiţii biologice controlate din interiorul propriilor voastre corpuri. Acest lucru li se întâmplă deja, ocazional, unora dintre voi, deşi nu îl recunoaşteţi ca atare. Asta, precum şi asimilarea directă a luminii stelare vor fi mecanismele vieţii eterne.
Tot cea ce vă spun acum voi recunoaşteţi cu fiecare celulă a corpului vostru, cu fiecare suflu inspirat. V-am tot spus aceste lucruri, nu numai dinlăuntru, ci şi prin tălmaci de tot felul, încă de când aţi început să fiţi obiectivaţi în visele Mele, încă de când propriile-Mi intenţii au început să-şi arunce umbrele asupra timpului şi spaţiului.
Toate acestea nu sunt lucruri noi pentru voi. Gândeşte-te o clipă. Le cunoşti. Îţi aminteşti planurile pe care le-am făcut, precauţiunile luate.
Îţi aminteşti existenţa dinainte de Cădere. de ce ţi-ai imagina contrariul? Trezeşte-te! Lasă-mă pe Mine să mă exprim prin tine.
Îmbracă-te în conştienţa Mea. Suntem unul. Întotdeauna am fost unul.
Pământul s-a umplut. Lutul este pregătit. Eu veghez, în tot ce este viu, abia tăinuit de faţade, gata să respir suflul vieţii, primul suflu al vieţii, ca un organism planetar unic. Voi sunteţi copiii Terrei, dar din momentul naşterii veţi ţine un nou legământ, o nouă relaţie cu Tatăl vostru, cu Tatăl tuturor Fiilor, Tatăl tuturor Surorilor.
Veniţi, învăţaţi limba pe acre am vorbit-o odinioară, graiul iubirii, graiul luminii, graiul fără neînţelegeri. Auziţi cântecul Meu? Auziţi ce cânt? În această eră, cuvintele Mele vor fi ca o muzică şi vor fi traduse în faptă pentru toţi cei care ţin pasul cu timpul. Căci viaţa Mea nu este imobilă şi nici statică, aşa cum sunt chiar cele mai alese cuvinte. Viaţa este vie şi în mişcare, schimbătoare, surâzătoare, jucăuşă, într-un flux continuu spre nou. Aceasta este natura celor ce Eu le aduc. Aduc o vreme a acţiunii şi a aventurii. Lăsaţi-vă cuvintele în istorie, acolo unde le şi este locul. Destul aţi adorat intelectul şi pe Satana prin intermediul lor. Bizuiţi-vă pe Mine, azi. Eu sunt Lumina şi Adevărul.
Sunt Tatăl pe care l-aţi adorat în Cer, venit acum pe pământ, să-şi facă sălaş în inima voastră.
Uită tot, în afară de cântecul pe care îl îngân în sufletul tău. Fii cu Mine în această clipă. Deschide-te Vieţii ce sunt Eu, căci aduc focul incandescent al purificării-infirmării-revelării. Deschide-te faţă de tot ceea ce eşti. Aduc buna vestire a naşterii tale; ar putea fi acum, chiar în această clipă. Opreşte freamătul a tot ceea ce crezi că eşti şi simte-Mă pe Mine cum Mă ridic în interiorul tău. Mă înalţ ca un izvor din adâncul fiinţei tale, ale Mele - suntem unul.
Sunt acum, aici, vă spun, pe străzile voastre, în pieţele voastre, în oraşele şi satele voastre. privesc prin ochii pruncilor şi ai celor tineri în suflet din fiecare rasă, de orice stare socială şi de orice crez. Reflectaţi-Mă în tot ceea ce sunteţi. Aduceţi conştienţa şi conştiinţa Mea în fiecare mediu pe care îl construiţi în jurul vostru. Zilele izolării s-au isprăvit. În curând, mass-media va proclama: "Bucuraţi-vă! Bucuraţivă!
A venit Domnul! Pământul să reverbereze numele şi să reflecte natura. satana să fie legat şi toate profeţiile împlinite. Căci Domnul umblă în chip de Om şi vede o planetă prin ochii Lui".
Nu există decât unul dintre noi, aici, în conştiinţă: tu, fremătând sub miliarde de înfăţişări, ieşind la suprafaţă, pentru a te trezi din nou la conştiinţa unificată, acoperit cu un înveliş de umanitate. Poţi să o laşi mai moale cu exploatarea pământului, doar un pic, până când afli cine eşti, de fapt? Poţi să întârzii puţin cu risipirea tuturor resurselor tale, până afli ce vrei, de fapt? Eu sunt acea parte din tine care s-a trezit. Pot să te asigur, suntem aici cu un rost.
Vorbesc ca şi cum am fi separaţi, căci în iluzia ta aşa vrei să fie.
dar Eu îţi spun, nu e decât unul dintre noi aici. Tu eşti acela. Totuşi, încă mai visezi, cuprins de vraja materiei. Nu lăsa materia să-ţi mai dicteze viitorul. Păşeşte uşor în aceste ultimile zile ale inconştienţei.
Ascultă aceste voci din visele tale. Ascultă şoaptele din inima ta.
Vorbim despre un nou mod de fiinţare. Vorbim despre o nouă realitate.
Vorbim despre trezirea ta, de care nu te desparte decât o clipită.
Pricepi? Undeva, dincolo de toate convingerile şi concepţiile intelectului tău, doarme un copil? Acolo este o parte din tine, ştiu bine, pentru că acolo sunt Eu, Cel care stă ca un fior subţire de certitudine, ca o fărâmă de simplitate, uitată în spatele întregii tale dureri şi dincolo de toată confuzia ta. Stai liniştit. Lasă copilul să crească şi să te umple de tine însuţi. Toate aceste lucruri, le ştii, în inima ta.
Privesc peste oceanul dormitând al umanităţii şi şoptesc aceste cuvinte în noapte, ştiind că Mă adresez unei minunate fiinţe care, neştiind de ea, încă doarme. Ştiu că atunci când viscolul sălbatic al sistemelor voastre de comunicaţie va transmite fracţiuni ale acestui mesaj, ca pe nişte ecouri prin întuneric, le voi vorbi încă unor
inconştienţi. cei conştienţi au văzut deja cum se luminează cerul la Răsărit şi au simţit că izvorul primăvăratec al vieţii veşnice a început să topească, prin căldura sa, rigiditatea preconcepţiilor lor.
Oare nu poţi simţi Terra, pe măsură ce te apropii? Nu simţi cum te învăluie cu materia ei? oare formele tale de viaţă nu sunt acum suficient de pregătite pentru a primi definiţiile-binecuvântări care vor pune capăt perioadei tale larvare? Tu le-ai spus să se înmulţească şi să umple pământul şi iată, ei umblă pe toată faţa aceste planete şi stăpânesc fiecare peisaj locuibil. E bine aşa. Tu nu judeci după cum judecă oamenii.
POSTFAŢĂ
O apropiere mai rapidă ar fi făcut ca specia voastră să crească prea repede şi să se despice datorită slăbiciunii interioare, aşa cum se despică un pom fructifer crescut într-un sol cu o fertilitate excesivă. O apropiere mai rapidă v-ar fi lăsat cu celulele predispuse la toate bolile ce putea fi întâlnite în călătoriile tale. În timp ce visai că eşti mai mult decât unul, ai crescut cu grijă această specie. Ai avut grijă ca ei să fie
inoculaţi împotriva pericolelor ce ar putea să-i pândească pe cei fără experienţă în expresia fizică. Sunt, Doamne, la ora actuală, patru miliarde şi jumătate, fiecare un holoid cu circuit fizic inactivat, identic cu reţeaua energetică din câmpul tău vibraţional. Civilizaţia de faţă... numai tu o poţi vindeca.
Ken Carey - Transmisiunile Semintiei Stelare (1978-1979)
Umbre intunecate
- Ce este asta, Don Juan? Văd umbre negre mişcătoare peste tot.
- Ah, ăsta-i universul în totalitatea sa, nemărginit, variat, de necuprins în cuvinte. Vrăjitorii Mexicului antic au fost primii care au văzut aceste umbre mişcătoare şi le-au urmat. Le vedeau aşa cum le-ai văzut şi tu, ca energie care se râspîndeşte în univers. Şi au descoperit, astfel, ceva transcendental.
Tăcu şi se uită la mine. Pauzele pe care le făcea erau perfect regizate. Se oprea întotdeauna în momentul culminant.
- Ce-au descoperit, don Juan? am întrebat.
- Au descoperit că, de fapt, nu sîntem niciodată singuri, îmi răspunse cît putu de clar. Sîntem însoţiţi de un animal de pradă venit din negura universului, care a preluat controlul asupra vieţilor noastre. Oamenii îi sînt prizonieri. Animalul de pradă este stăpînul şi dumnezeul nostru. Ne-a făcut ascultători şi neajutoraţi. Dacă vrem să protestăm, ne înăbuşă protestele. Dacă vrem să acţionăm independent, ne impune să nu facem asta.
Era o noapte neagră, care îmi tăia orice avînt. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare, aş fi ris pe săturate. Dar aşa, întunericul care ne înconjura mă inhiba complet.
- E întuneric de-ţi bagi degetele în ochi, zise don Juan, dar, dacă te uiţi cu coada ochiului, tot o să vezi umbrele sărind în jurul tău.
Avea dreptate. Puteam să le văd. Mişcarea lor mă ameţea. Don Juan aprinse lumina şi vraja se rupse.
- Ai ajuns, cu propriile puteri, la ceea ce şamanii Mexicului antic numeau problema problemelor. Am vorbit aiurea pînă acum, încercînd să-ţi sugerez că există ceva care ne ţine prizonieri. într-adevăr, sîntem prizonieri! Acest lucru constituia însă un fapt energetic pentru vrăjitorii Mexicului antic.
- De ce au preluat controlul animalele de pradă, don Juan? Trebuie să existe o explicaţie logică.
- Există o explicaţie, replică Don Juan, care este cea mai simplă din lume. Au preluat controlul pentru că noi reprezentăm hrana lor, ne storc fără milă fiindcă noi îi susţinem. La fel cum noi creştem pui în coteţe - gallineros - animalele de pradă ne cresc pe noi în humaneros. Astfel, mîncarea le este tot timpul la îndemînă.
Simţeam cum îmi scuturam capul, cu violenţa, dintr-o parte în alta. Nu eram capabil să-mi exprim starea de disconfort şi nelinişte, dar corpul meu se zbătea să o facă evidentă. Tremuram fără să vreau din cap pînă-n picioare.
- Nu, nu, nu, m-am auzit zicînd. Este absurd, Don Juan! Ceea ce spui este de-a dreptul monstruos. Pur şi simplu, nu poate fi adevărat, pentru vrăjitori sau pentru omul obişnuit, pentru nimeni.
- De ce nu? m-a întrebat don Juan calm. De ce nu? Pentru că te enervează pe tine?
- Da, mă înfurie, am replicat. Ideile astea sînt monstruoase.
- Oh, şi încă nu le-ai auzit pe toate. Mai stai puţin să vezi cum te vei simţi. O să te supun unei încercări, adică, o să-ţi supun mintea unor atacuri violente şi nu vei putea renunţa fiindcă vei fi prins în capcană. Şi asta nu pentru că te ţin prizonier, ci pentru că o parte din tine nu te va lăsa să pleci, în timp ce o altă parte se va înfuria îngrozitor. Aşa că, fă-ţi curaj!
Ceva din mine, îmi dădeam seama, simţea nevoia de a pedepsi. Avea dreptate. N-aş fi părăsit casa pentru nimic în lume. Şi, cu toate acestea, nu-mi plăceau gogoşile pe care mi le turna.
- Vreau să apelez la partea analitică a minţii tale, spuse don Juan. Gîndeşte-te puţin şi spune-mi cum ai explica contradicţia dintre inteligenţa inginerească a omului şi stupiditatea sistemului lui de credinţe sau stupiditatea comportaŹmentului lui contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au constituit sistemul de valori, noţiunile de bine şi rău, moravurile sociale. Ei sînt cei care ne-au inoculat speranţele şi visele de mărire sau eşec. Ei ne-au dat avariţia, lăcomia, laşitatea. Animalele de pradă sînt cele care ne determină să fim complezenţi - satisfăcuţi de noi înşine, banali, egocentrici.
- Dar cum reuşesc să facă lucrul ăsta, don Juan? l-am întrebat enervat parcă şi mai mult de ceea ce spunea. Ne şoptesc la ureche în timp ce dormim?
- Nu, nu fac aşa. Ce idioţenie! îmi răspunse zîmbind. Sînt mult mai eficienţi şi organizaţi. Ca să ne păstreze ascultători şi slabi, animalele de pradă s-au angajat în strategii extraordinare - extraordinare, evident, din punctul de vedere al unui strateg militar. În schimb, groaznice din punctul de vedere al celor care suferă de pe urma lor. Ne-au dat mintea lor! Înţelegi? Animalele de pradă ne-au dat mintea lor, care a devenit mintea noastră. Mintea lor este barocă, contradictorie, posacă, plină de teama de a fi oricînd descoperiţi. Ştiu că, deşi nu ai fost niciodată înfometat, continuă el, suferi de frica foamei, care nu este nimic altceva decît anxietatea animalului de pradă, neliniştit că în orice moment poate fi descoperit şi nu va mai avea mîncare. Prin intermediul minţii, care este, la urma urmei, mintea lor, animalele de pradă injectează în viaţa fiinţelor umane tot ceea ce au ele nevoie. Şi se asigură astfel că noi vom fi ca un tampon între ele şi frica lor.
- Nu că nu pot accepta toate astea la justa lor valoare, don Juan, numai că sînt atît de odioase, încît mă înspâimîntâ. Mă forţează să trec în partea adversă. Dacă e adevărat că ne mănîncă, cum reuşesc să facă asta?
Don Juan zîmbi larg. Era foarte mulţumit. Mă lămuri că vrăjitorii văd fiinţele umane-copii ca pe nişte mingi ciudate, luminoase, de energie, înconjurate din cap pînâ-n picioare de o aură ca o manta ajustată pe coconul de energie. Spunea că mantaua luminoasă a conştientizării este hrana animalelor de pradă şi că atunci cînd fiinţa umană ajunge la maturitate, din mantaua luminoasă a conştientizării nu mai rămîne decît o fîşie îngustă care merge de la pămînt pînâ în vîrful degetelor. Acea fîşie îi permite omenirii să trăiască în continuare, dar la limită.
Ca prin vis, îl auzeam pe don Juan Matus explicîndu-mi că omul este singura specie care, după cîte ştie el, are mantaua luminoasă a conştientizării în afara coconului luminos. Prin urmare, el a devenit o pradă foarte uşoară pentru un tip de conştientizare de o altă natură, cum este cea a animalului de pradă.
Îmi spuse apoi cel mai dureros lucru dintre toate cele de pînâ acum: cum că acea fîşie îngustă de conştiență este epicentrul autoreflecţiei unde oamenii sînt blocaţi pe vecie. Jucîndu-se cu autoreflecţia noastră, care este, de fapt, singurul dram de conştientă care ne-a rămas, animalele de pradă creează momente de conştientizare pe care le consumă apoi fără scrupule. Ne creează false probleme pentru a ne forţa să generăm aceste momente de conştientizare şi astfel ne ţin în viaţă pentru a-i hrăni cu energia aşa-ziselor noastre griji.
În ceea ce spunea don Juan era ceva atît de tulburător încît mi s-a făcut rău.
După un moment de pauză, suficient pentru a-mi reveni, l-am întrebat:
- Dar de ce vrăjitorii Mexicului antic, ca şi toţi cei de azi, deşi văd aceste animale de pradă, nu reacţionează?
- Noi doi nu putem face nimic, spuse grav, trist chiar, don Juan. Tot ceea ce putem face este să ne disciplinăm îndeajuns de mult încît ele să nu ne poată atinge. Cum să le ceri semenilor tăi să se supună rigorilor disciplinei? Ar rîde şi şi-ar bate joc de tine, iar cei mai agresivi te-ar bate de ţi-ar suna apa în cap. Iar asta nu neapărat pentru că nu te-ar crede. În adîncurile oricărei fiinţe umane sălăşluieşte credinţa ancestrală, viscerală, că aceste animale de pradă există.
Mintea mea analitică se zbătea încoace şi încolo aidoma unei jucării de bîlci cu elastic. Tot ceea ce sugera don Juan era absurd, incredibil. Dar, în acelaşi timp, era ceva extrem de logic, de simplu. Dădea o explicaţie oricărui fel de contradicţie umană care-mi venea în minte. Dar cum să iei toate astea în serios? Don Juan mă împingea în calea unei avalanşe care m-ar fi îngropat pe veci.
Am avut din nou sentimentul unei ameninţări, care nu izvora din mine, ci îmi era ataşată. Don Juan îmi făcea ceva, extrem de pozitiv şi negativ în acelaşi timp. Percepeam lucrul acesta ca pe o încercare de a tăia o peliculă fină care părea lipită de mine. Mă fixa cu o privire neclintită. îşi întoarse privirea şi începu să-mi vorbească fără să se mai uite la mine.
- Întotdeauna cînd te chinuie îndoiala, acţionează la rece. Stinge lumina. Străpunge întunericul, află ceea ce poţi vedea.
Se ridică să stingă lumina. L-am oprit:
- Nu, nu, don Juan, nu stinge lumina. Sînt bine.
Ceea ce simţeam atunci era ceva foarte neobişnuit pentru mine, frica de întuneric. Simpla idee de întuneric îmi dădea palpitaţii. La nivel visceral îmi dădeam clar seama de ceva, dar nu aveam nici în ruptul capului curajul să recunosc acest lucru.
- Ai văzut umbrele mişcătoare proiectate pe copaci, spuse don Juan, rezemîndu-se de spătarul scaunului. Asta-i bine. Aş vrea să le vezi în interiorul acestei camere. Tu nu vezi nimic. Doar prinzi imagini mişcătoare. Ai destulă energie pentru asta.
Mi-era teamă ca don Juan să nu se ridice şi să stingă lumina; dar el exact asta făcu. Două secunde mai tîrziu, ţipam îngrozitor. Nu numai că am zărit acele imagini mişcătoare, dar le-am şi auzit bîzîindu-mi lîngă urechi. Don Juan izbucni în rîs cînd aprinse lumina.
- Ce tip temperamental! Un necredincios convins, pe de o parte, şi un pragmatic, pe de alta. Trebuie să îţi împaci cumva pornirile astea lăuntrice. Altfel, o să te umfli ca broasca din fabulă pînă o să crapi.
Don Juan îmi răsucea cuţitul în rană din ce în ce mai adînc:
- Vrăjitorii Mexicului antic, spuse, au văzut animalul de pradă. L-au numit zburătorul fiindcă sărea prin aer. Nu este o privelişte frumoasă. Este o umbră uriaşă, impenetrabilă şi întunecată care sare prin aer, apoi aterizează pe pămînt. Vrăjitorii Mexicului antic au fost destul de supăraţi cînd şi-a făcut apariţia pe pămînt. S-au gîndit că omul trebuie să fi fost o fiinţă completă cîndva, cu intuiţii extraordinare, momente de conştientizare, care s-au dezvoltat în mituri în zilele noastre. Şi, apoi, totul a dispărut, iar astăzi avem un om sedat.
Am vrut să mă enervez, să-l fac paranoic, dar îmi pierdusem rigoarea care mă salva de obicei. Ceva în mine mă făcea să depăşesc punctul în care îmi puneam întrebarea favorită: Dar dacă tot ceea ce spune este adevărat?". Cînd îmi vorbise în noaptea aceea, în adîncul inimii mele simţeam că tot ceea ce spunea era adevărat şi, în aceeaşi măsură, că este absurd.
- Ce tot spui, don Juan? am îngâimat. Gîtul îmi era strîns ca într-o menghină. De-abia mai puteam respira.
- Spun că povara noastră nu este un simplu animal de pradă. Este foarte inteligent şi organizat. Urmăreşte metodic să ne facă inutili. Omul, această fiinţa magică, încetează brusc să mai fie aşa. Nu mai există alte vise pentru om decît visele unui animal care este crescut pentru a deveni hrană: convenţional, imbecilizat.
Cuvintele lui don Juan îmi creau o reacţie fizică ciudată, comparabilă cu greaţa. Era ca şi cum mi se făcea greaţă din nou. Dar greaţa izvora din adîncul fiinţei mele. Fără să vreau, m-am contorsionat. Don Juan m-a scuturat cu forţă. Îmi simţeam gîtul zvîcnind sub forţa strînsorii lui. Gestul lui m-a calmat imediat. M-am simţit mult mai stâpîn pe mine.
- Acest animal de pradă, care este, bineînţeles, o fiinţă netrupească, nu este chiar invizibil cum sînt alte Fiinţe netrupeşti. Cînd sîntem copii îl vedem şi ni se pare atît de îngrozitor, încît decidem să nu-l mai vedem. Copiii, evident, ar vrea să insiste asupra acestei imagini, dar lumea din jurul lor îi convinge să nu facă asta. Singura alternativă a omenirii este disciplina. Disciplina este singura reţinere. Prin disciplină nu înţeleg rutina nemiloasă: mă trezesc în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate şi mă spăl cu apă rece pînă mă învineţesc. Vrăjitorii înţeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul între aşteptările noastre. Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu infinitatea fără a da vreun pas înapoi, nu pentru că sînt mari şi tari, ci pentru că sînt plini de teamă şi de respect.
- În ce fel este disciplina vrăjitorilor o piedică în calea animalului de pradă? am întrebat eu.
- Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului, mi-a zis don Juan, cercetîndu-mi atent figura ca şi cum ar fi încercat să descopere vreun semn că nu l-aş crede. Zburătorii sînt, astfel, bulversaţi. Probabil că o manta luminoasă a conştientizării pe care să nu o poată devora scapă sistemului lor de cunoaştere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluţie decît să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalele de pradă nu ne devorează mantaua luminoasă a conştientizării, aceasta va continua să crească, mi-a mai spus don Juan. Pentru a simplifica această problemă la maximum, putem spune că vrăjitorii, prin disciplina lor, ţin animalele de pradă la distanţă îndeajuns de mult timp pentru ca mantaua luminoasă a conştientizării care le aparţine să crească dincolo de degetele de la picioare. O dată ce trece de acestea, revine la dimensiunea sa firească. Vrăjitorii Mexicului antic spuneau că mantaua luminoasă a conştientizării este aidoma unui copac. Dacă nu este tuns, revine la dimensiunile sale fireşti, în momentul în care conştientizarea depăşeşte nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare ale percepţiei devin un lucru obişnuit. Marele secret al vrăjitorilor timpurilor apuse, a continuat don Juan, era să înfrîneze mintea zburătorului cu disciplină. Au descoperit că dacă încărcau mintea zburătorului cu tăcerea interioară, instalaţia străină abandonează terenul, conferind oricăruia dintre practicanţii implicaţi în această manevră certitudinea totală asupra originii străine a minţii. Instalaţia străină se întoarce, n-ai nici o grijă, dar revine slăbită şi procesul gonirii instalatiei străine devine rutină, pînâ cînd aceasta abandonează cu totul. Tristă zi! Este ziua cînd trebuie să te bazezi pe propriile tale puteri, care sînt aproape nule. Nu mai există nimeni care să-ţi spună ce să faci. Nu mai există nici o minte străină care să-ţi dicteze imbecilităţile cu care eşti obişnuit. Învăţătorul meu, nagualul Julian îi prevenea pe toţi discipolii săi, a continuat don Juan, că aceasta este cea mai grea zi din viaţa unui vrăjitor, pentru că mintea adevărată, cea care ne aparţine, suma tuturor experienţelor noastre a devenit sfioasă, nesigură şi capricioasă după o viaţă în care a fost dominată. Eu, unul, ţi-aş zice că acela este momentul în care începe adevărata luptă pentru un vrăjitor. Restul nu este decît punerea în scenă.
Am început să mă agit cu adevărat. Doream să aflu mai multe, dar un sentiment ciudat mă îndemna să mă opresc. Aveam un sentiment confuz, legat de rezultate nefaste şi pedepse groaznice, ca şi cum mînia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra mea, pentru că aş fi încercat să violez ceva acoperit chiar de mîna Domnului. Am făcut un efort uriaş pentru a permite curiozităţii să învingă:
- Ce... ce vrei să spui, m-am auzit spunînd, prin luarea minţilor zburătoruluil
- Disciplina încarcă mintea străină pînâ la refuz, mi-a răspuns. Deci, prin disciplina, vrăjitorii înving instalaţia străină.
Eram copleşit de ceea ce auzisem. Credeam că don Juan fie era nebun de legat, fie îmi spunea ceva atît de înspăimîntător, încît îngheţase totul în mine. Am văzut totuşi cît de repede mi-am readunat puterile pentru a nega totul. După un moment de panică, am început să rid, ca şi cum don Juan îmi spusese un banc. M-am auzit chiar zicînd:
- Don Juan, don Juan, eşti incorigibil!
Don Juan părea că înţelege prin ce treceam în acele momente. A dat din cap şi şi-a ridicat ochii spre cer într-un gest de disperare simulată.
- Sînt într-o aşa măsură incorigibil, mi-a zis el, că voi mai administra încă un şoc minţii zburătorului pe care o porţi în tine. Îţi voi dezvălui unul dintre cele mai extraordinare secrete ale vrăjitoriei. Îţi voi descrie o descoperire la care vrăjitorii au lucrat mii de ani pentru a o verifica şi consolida.
S-a uitat la mine zîmbind maliţios şi mi-a zis:
- Mintea zburătorului fuge definitiv atunci cînd un vrăjitor reuşeşte să prindă în mîini forţa vibrantă care ne ţine laolaltă ca pe un conglomerat de cîmpuri de energie. Dacă un vrăjitor reuşeşte să strîngă această forţă în mîini îndeajuns de mult, mintea zburătorului abandonează lupta. Iar tu vei face exact cum ţi-am spus eu: vei apuca energia care te ţine laolaltă.
Am avut cea mai bizară reacţie pe care mi-aş fi putut-o imagina. Ceva s-a zgîlţîit în interiorul meu, ca şi cum primisem o lovitură. Am fost imediat copleşit de o frică nejustificată pe care am asociat-o imediat cu fondul meu religios.
Don Juan m-a măsurat din priviri:
- Te temi de mînia lui Dumnezeu, nu-i aşa? mi-a zis. Stai liniştit, aceasta nu este frica ta. Este, de fapt, frica, zburătorului, care ştie că vei face exact ce îţi spun eu.
Cuvintele sale nu au reuşit să mă calmeze vreun pic. Mă simţeam şi mai rău. Tremuram din tot corpul şi nu aveam nici o posibilitate de a opri această stare.
- Să nu-ţi faci nici o grijă, mi-a zis don Juan calm. Ştiu sigur că aceste atacuri trec foarte repede. Mintea zburătorului nu este capabilă de concentrare.
După un moment totul a încetat, după cum îmi spusese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram uimit. Era pentru prima dată în viaţa mea cînd nu ştiam dacă veneam sau plecam. Voiam să mă ridic de pe scaun şi să mă plimb, dar eram îngrozit. Eram plin de logică şi, în acelaşi timp, de o teamă copilărească. Am început să inspir adînc, fiindcă o transpiraţie rece îmi acoperea corpul. Mi-am imaginat o privelişte îngrozitoare: umbre negre mişcătoare urmărindu-mâ şi sărind în jurul meu.
Am închis ochii şi mi-am lăsat capul pe braţul scaunului.
- Nu ştiu ce să mai fac, don Juan. în seara asta, ai reuşit să mă zăpăceşti de tot.
- Eşti chinuit de o luptă interioară, spuse don Juan. În sinea ta, ştii că accepţi ideea că o parte importantă din tine, mantaua luminoasă a conştientizării, o să servească drept hrană unor entităţi incomprehensibile. Şi, în acelaşi timp, o altă parte din tine se opune cu toată forţa acestei idei. Revoluţia vrăjitorilor, continuă el, constă în faptul că ei refuză să onoreze înţelegeri la care nu au luat parte. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mîncat de fiinţe dotate cu un alt tip de conştientizare. Am fost adus pe lume de părinţii mei ca să fiu, ca şi ei, hrană şi cu asta basta.
Don Juan se ridică de pe scaun şi îşi întinse mîinile şi picioarele:
- Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu o să mănînc. Vrei să manînci cu mine?
Am refuzat. Stomacul îmi era deranjat.
- Cred că mai bine ar fi să te duci să te culci, spuse el. Străfulgerarea te-a marcat.
Nu-mi trebuia altă încurajare. M-am prăvălit pe pat şi am adormit buştean.
Pe parcurs, cînd m-am întors acasă, ideea zburătorilor a devenit o idee fixă pentru mine. Am ajuns pînă acolo încît să cred că don Juan avea absolută dreptate. Oricît aş fi încercat, nu puteam să nu-i apreciez logica. Cu cît mă gîndeam mai mult şi cu cît vorbeam şi-i observam pe semenii mei, cu atît devenea mai intensă convingerea că există ceva care ne face incapabili să avem vreo activitate sau vreun gînd care să nu aibă ca punct central sinele. Interesul meu, ca şi cel al tuturor celor cu care vorbeam, era sinele. Cum nu puteam explica această omogenitate universală, credeam că modul de a gîndi al lui don Juan este cel mai plauzibil pentru a elucida misterul.
Am început să citesc cît puteam de mult despre mituri şi legende. Citind, am experimentat ceva nou pentru mine: fiecare carte pe care o citeam era, de fapt, o interpretare a miturilor şi legendelor. În fiecare dintre aceste cărţi se putea observa o minte omogenă. Stilurile erau diferite, dar vectorul din spatele cuvintelor convergea în aceeaşi direcţie. Chiar dacă tema era la fel de abstractă ca şi miturile şi legendele, autorii reuşeau întotdeauna să insereze informaţii despre ei. Impulsul omogen din spatele cuvintelor nu reprezenta tema propriu-zisă a cărţii; era, de fapt, un fel de autoservire. Nu mai simţisem asta niciodată.
Am atribuit reacţia mea influenţei lui don Juan. Întrebarea pe care nu puteam să o evit şi pe care mi-o puneam era: oare mă aflu sub influenţa lui sau chiar există o minte străină care ne dictează tot ce facem? Am negat din nou şi iar am acceptat, şi iar am negat. O parte din mine îmi spunea că, de fapt, ceea ce don Juan voia să mă facă să înţeleg era un fapt energetic, dar o altă parte tot atît de importantă ştia că toate acestea erau o prostie. Rezultatul luptei mele interioare a fost sentimentul acut că se îndrepta spre mine ceva periculos şi iminent.
Am făcut cercetări amănunţite în ceea ce priveşte zburătorii aşa cum apar ei în alte culturi, dar nu am putut găsi nici o referinţă la adresa lor. Don Juan părea să fie singura mea sursă de informaţie. Cînd l-am văzut, am trecut direct la acest subiect.
- Am încercat să fiu raţional, dar nu am putut. Am momente cînd sînt întru totul de acord cu tine în ceea ce priveşte animalele de pradă.
- Concentrează-ţi atenţia asupra umbrelor mişcătoare pe care le vezi, mi-a spus zîmbind.
I-am spus că acele umbre mişcătoare puneau capăt demersului meu logic. Le vedeam peste tot. De cînd părăsisem această casă, nu mai puteam să dorm pe întuneric. Nu mă deranja să dorm cu lumina aprinsă. Cînd închideam însă lumina, tot ce era în jurul meu începea să sară. Nu descifram niciodată figuri sau umbre complete. Nu vedeam decît umbrele negre mişcătoare.
- Nu te-a lăsat mintea zburătorilor, spuse don Juan. A fost grav afectată. Acum încearcă să reconstruiască relaţia cu tine. Dar ceva în tine s-a rupt pe vecie. Zburătorul ştie asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorilor să nu cîştige obosindu-te şi forţîndu-te să renunţi la a mai alege între ceea ce îţi spun eu şi ceea ce îţi spune el. Vezi tu, mintea zburătorilor nu are concurenţi, continuă Don Juan. Cînd îşi propune ceva, este de acord cu propria-i propunere şi te face să crezi că ai făcut ceva de valoare. Mintea zburătorilor te va face să crezi că, de fapt, ceea ce îţi spune don Juan Matus este o prostie. ?”Da, bineînţeles că este o prostie", vei spune tu. Ăsta e modul în care ne subjugă. Zburătorii sînt o parte esenţială a universului, continuă el, şi trebuie să fie luaţi ca atare: monstruoşi, dar îţi inspiră respect în acelaşi timp. Prin ei universul ne încearcă. Noi sîntem nişte sonde energetice create de univers, spuse el, ca şi cum ar fi făcut abstracţie de prezenţa mea, şi asta pentru că noi sîntem posesorii unei energii care are capacitatea de conştientizare a faptului că noi sîntem mijlocul prin care universul devine conştient de el însuşi. Zburătorii sînt adversari implacabili, nu pot fi consideraţi altceva. Dacă reuşim să înţelegem asta, universul ne va permite să mergem mai departe.
Doream ca don Juan să continue. Nu mi-a zis însă decît atît:
- Fulgerul s-a produs ultima dată cînd ai fost tu aici. Despre zburători nu se mai poate spune altceva. Este timpul pentru un alt tip de manevră.
Noaptea aceea nu am putut dormi. Am aţipit un pic către dimineaţă...
...
- Această idee ciudată, mi-a zis el rar, măsurînd efectul pe care îl aveau cuvintele sale, este că toate fiinţele umane au exact aceleaşi reacţii, gînduri şi sentimente. Răspund mai mult sau mai puţin identic la acelaşi tip de stimuli. Reacţiile par uşor estompate de limbaj, dar cum îl dai de-o parte, rămîn exact aceleaşi reacţii care asediază toate fiinţele umane de pe Pămînt. Mi-ar plăcea să te mai gîndeşti la asta, ca un specialist în ştiinţe sociale, desigur, şi să vezi dacă reuşeşti să dai o explicaţie pentru această omogenitate.
...
- Sarcina ta pentru astăzi, a început el brusc, pe un ton care prevestea multe, este unul dintre cele mai misterioase lucruri ale vrăjitoriei, care trece de limbaj, dincolo de orice explicaţie. Am mers într-o drumeţie, am discutat, deoarece misterul vrăjitoriei trebuie învăluit în lucruri lumeşti. El trebuie să pornească din nimic şi să se întoarcă în nimic. Asta este arta unui războinic-călător. să treacă neobservat prin urechile acului. Aşa că trage aer în piept şi sprijinâ-te de acest perete stîncos, cît mai departe de margine. Sînt lîngâ tine, în cazul în care leşini sau cazi.
- Ce ai de gînd să faci, don Juan? am întrebat. Neliniştea mea era atît de evidentă, încît mi-am redus tonul vocii.
- Vreau să-ţi încrucişezi picioarele şi să intri în tăcerea interioară, mi-a zis. Hai să zicem că vrei să afli care ar fi articolele care ar putea confirma sau infirma ceea ce ţi-am zis eu să cauţi în mediul tău academic. Intră în starea de tăcere interioară, dar să nu adormi. Nu este vorba despre o călătorie prin marea întunecată a conştientizării. Este vorba de a vedea din tăcerea interioară.
Îmi era foarte greu să intru în starea de tăcere interioară fără să adorm. Mă luptam cu o dorinţă aproape de neînvins de a adormi. Am reuşit şi m-am regăsit uitîndu-mă spre fundul văii din întunericul impenetrabil care mă înconjura. În acel moment, am văzut ceva care m-a făcut să-mi îngheţe sîngele în vine. Am văzut o umbră uriaşă, lată de vreo cinci metri, sărind prin văzduh şi aterizînd apoi cu un zgomot înfundat. Simţeam vibraţia în oase fără să o pot auzi.
- Sînt foarte grele, mi-a zis don Juan la ureche. Mă ţinea de braţul stîng cît de tare putea.
Am văzut, pe pămînt, ceva care semăna cu o umbră şerpuitoare de noroi, care făcuse un salt uriaş, de aproape douăzeci de metri lungime ca să aterizeze apoi cu acelaşi zgomot înfundat. Mă luptam din răsputeri să nu-mi pierd concentrarea. Eram îngrozit dincolo de orice închipuire. Fixam umbra săritoare de pe fundul văii. Am auzit apoi un bîzîit extraordinar de ciudat, un amestec de bătăi de aripi şi de zgomotul emis de un radio nefixat pe post. Nu voi uita niciodată zgomotul căzăturii care a urmat. Ne-a zgîlţîit pe amîndoi - pe don Juan şi pe mine. O uriaşă umbră întunecată de noroi aterizase la picioarele noastre.
- Nu te înspăimînta, mi-a zis don Juan cu tărie. Păstrează-ţi tăcerea interioara şi va pleca.
...
Animalul de pradă pe care mi-l descrisese don Juan nu era deloc binevoitor. Era enorm, extraordinar de greu, indiferent. I-am simţit dispreţul pe care îl avea faţă de noi. Fără îndoială, ne strivise de ere întregi, fâcîndu-ne, după cum spunea don Juan, slabi, vulnerabili şi docili.
Carlos Castaneda: ”Latura activa a infinitatii”
- Ah, ăsta-i universul în totalitatea sa, nemărginit, variat, de necuprins în cuvinte. Vrăjitorii Mexicului antic au fost primii care au văzut aceste umbre mişcătoare şi le-au urmat. Le vedeau aşa cum le-ai văzut şi tu, ca energie care se râspîndeşte în univers. Şi au descoperit, astfel, ceva transcendental.
Tăcu şi se uită la mine. Pauzele pe care le făcea erau perfect regizate. Se oprea întotdeauna în momentul culminant.
- Ce-au descoperit, don Juan? am întrebat.
- Au descoperit că, de fapt, nu sîntem niciodată singuri, îmi răspunse cît putu de clar. Sîntem însoţiţi de un animal de pradă venit din negura universului, care a preluat controlul asupra vieţilor noastre. Oamenii îi sînt prizonieri. Animalul de pradă este stăpînul şi dumnezeul nostru. Ne-a făcut ascultători şi neajutoraţi. Dacă vrem să protestăm, ne înăbuşă protestele. Dacă vrem să acţionăm independent, ne impune să nu facem asta.
Era o noapte neagră, care îmi tăia orice avînt. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare, aş fi ris pe săturate. Dar aşa, întunericul care ne înconjura mă inhiba complet.
- E întuneric de-ţi bagi degetele în ochi, zise don Juan, dar, dacă te uiţi cu coada ochiului, tot o să vezi umbrele sărind în jurul tău.
Avea dreptate. Puteam să le văd. Mişcarea lor mă ameţea. Don Juan aprinse lumina şi vraja se rupse.
- Ai ajuns, cu propriile puteri, la ceea ce şamanii Mexicului antic numeau problema problemelor. Am vorbit aiurea pînă acum, încercînd să-ţi sugerez că există ceva care ne ţine prizonieri. într-adevăr, sîntem prizonieri! Acest lucru constituia însă un fapt energetic pentru vrăjitorii Mexicului antic.
- De ce au preluat controlul animalele de pradă, don Juan? Trebuie să existe o explicaţie logică.
- Există o explicaţie, replică Don Juan, care este cea mai simplă din lume. Au preluat controlul pentru că noi reprezentăm hrana lor, ne storc fără milă fiindcă noi îi susţinem. La fel cum noi creştem pui în coteţe - gallineros - animalele de pradă ne cresc pe noi în humaneros. Astfel, mîncarea le este tot timpul la îndemînă.
Simţeam cum îmi scuturam capul, cu violenţa, dintr-o parte în alta. Nu eram capabil să-mi exprim starea de disconfort şi nelinişte, dar corpul meu se zbătea să o facă evidentă. Tremuram fără să vreau din cap pînă-n picioare.
- Nu, nu, nu, m-am auzit zicînd. Este absurd, Don Juan! Ceea ce spui este de-a dreptul monstruos. Pur şi simplu, nu poate fi adevărat, pentru vrăjitori sau pentru omul obişnuit, pentru nimeni.
- De ce nu? m-a întrebat don Juan calm. De ce nu? Pentru că te enervează pe tine?
- Da, mă înfurie, am replicat. Ideile astea sînt monstruoase.
- Oh, şi încă nu le-ai auzit pe toate. Mai stai puţin să vezi cum te vei simţi. O să te supun unei încercări, adică, o să-ţi supun mintea unor atacuri violente şi nu vei putea renunţa fiindcă vei fi prins în capcană. Şi asta nu pentru că te ţin prizonier, ci pentru că o parte din tine nu te va lăsa să pleci, în timp ce o altă parte se va înfuria îngrozitor. Aşa că, fă-ţi curaj!
Ceva din mine, îmi dădeam seama, simţea nevoia de a pedepsi. Avea dreptate. N-aş fi părăsit casa pentru nimic în lume. Şi, cu toate acestea, nu-mi plăceau gogoşile pe care mi le turna.
- Vreau să apelez la partea analitică a minţii tale, spuse don Juan. Gîndeşte-te puţin şi spune-mi cum ai explica contradicţia dintre inteligenţa inginerească a omului şi stupiditatea sistemului lui de credinţe sau stupiditatea comportaŹmentului lui contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au constituit sistemul de valori, noţiunile de bine şi rău, moravurile sociale. Ei sînt cei care ne-au inoculat speranţele şi visele de mărire sau eşec. Ei ne-au dat avariţia, lăcomia, laşitatea. Animalele de pradă sînt cele care ne determină să fim complezenţi - satisfăcuţi de noi înşine, banali, egocentrici.
- Dar cum reuşesc să facă lucrul ăsta, don Juan? l-am întrebat enervat parcă şi mai mult de ceea ce spunea. Ne şoptesc la ureche în timp ce dormim?
- Nu, nu fac aşa. Ce idioţenie! îmi răspunse zîmbind. Sînt mult mai eficienţi şi organizaţi. Ca să ne păstreze ascultători şi slabi, animalele de pradă s-au angajat în strategii extraordinare - extraordinare, evident, din punctul de vedere al unui strateg militar. În schimb, groaznice din punctul de vedere al celor care suferă de pe urma lor. Ne-au dat mintea lor! Înţelegi? Animalele de pradă ne-au dat mintea lor, care a devenit mintea noastră. Mintea lor este barocă, contradictorie, posacă, plină de teama de a fi oricînd descoperiţi. Ştiu că, deşi nu ai fost niciodată înfometat, continuă el, suferi de frica foamei, care nu este nimic altceva decît anxietatea animalului de pradă, neliniştit că în orice moment poate fi descoperit şi nu va mai avea mîncare. Prin intermediul minţii, care este, la urma urmei, mintea lor, animalele de pradă injectează în viaţa fiinţelor umane tot ceea ce au ele nevoie. Şi se asigură astfel că noi vom fi ca un tampon între ele şi frica lor.
- Nu că nu pot accepta toate astea la justa lor valoare, don Juan, numai că sînt atît de odioase, încît mă înspâimîntâ. Mă forţează să trec în partea adversă. Dacă e adevărat că ne mănîncă, cum reuşesc să facă asta?
Don Juan zîmbi larg. Era foarte mulţumit. Mă lămuri că vrăjitorii văd fiinţele umane-copii ca pe nişte mingi ciudate, luminoase, de energie, înconjurate din cap pînâ-n picioare de o aură ca o manta ajustată pe coconul de energie. Spunea că mantaua luminoasă a conştientizării este hrana animalelor de pradă şi că atunci cînd fiinţa umană ajunge la maturitate, din mantaua luminoasă a conştientizării nu mai rămîne decît o fîşie îngustă care merge de la pămînt pînâ în vîrful degetelor. Acea fîşie îi permite omenirii să trăiască în continuare, dar la limită.
Ca prin vis, îl auzeam pe don Juan Matus explicîndu-mi că omul este singura specie care, după cîte ştie el, are mantaua luminoasă a conştientizării în afara coconului luminos. Prin urmare, el a devenit o pradă foarte uşoară pentru un tip de conştientizare de o altă natură, cum este cea a animalului de pradă.
Îmi spuse apoi cel mai dureros lucru dintre toate cele de pînâ acum: cum că acea fîşie îngustă de conştiență este epicentrul autoreflecţiei unde oamenii sînt blocaţi pe vecie. Jucîndu-se cu autoreflecţia noastră, care este, de fapt, singurul dram de conştientă care ne-a rămas, animalele de pradă creează momente de conştientizare pe care le consumă apoi fără scrupule. Ne creează false probleme pentru a ne forţa să generăm aceste momente de conştientizare şi astfel ne ţin în viaţă pentru a-i hrăni cu energia aşa-ziselor noastre griji.
În ceea ce spunea don Juan era ceva atît de tulburător încît mi s-a făcut rău.
După un moment de pauză, suficient pentru a-mi reveni, l-am întrebat:
- Dar de ce vrăjitorii Mexicului antic, ca şi toţi cei de azi, deşi văd aceste animale de pradă, nu reacţionează?
- Noi doi nu putem face nimic, spuse grav, trist chiar, don Juan. Tot ceea ce putem face este să ne disciplinăm îndeajuns de mult încît ele să nu ne poată atinge. Cum să le ceri semenilor tăi să se supună rigorilor disciplinei? Ar rîde şi şi-ar bate joc de tine, iar cei mai agresivi te-ar bate de ţi-ar suna apa în cap. Iar asta nu neapărat pentru că nu te-ar crede. În adîncurile oricărei fiinţe umane sălăşluieşte credinţa ancestrală, viscerală, că aceste animale de pradă există.
Mintea mea analitică se zbătea încoace şi încolo aidoma unei jucării de bîlci cu elastic. Tot ceea ce sugera don Juan era absurd, incredibil. Dar, în acelaşi timp, era ceva extrem de logic, de simplu. Dădea o explicaţie oricărui fel de contradicţie umană care-mi venea în minte. Dar cum să iei toate astea în serios? Don Juan mă împingea în calea unei avalanşe care m-ar fi îngropat pe veci.
Am avut din nou sentimentul unei ameninţări, care nu izvora din mine, ci îmi era ataşată. Don Juan îmi făcea ceva, extrem de pozitiv şi negativ în acelaşi timp. Percepeam lucrul acesta ca pe o încercare de a tăia o peliculă fină care părea lipită de mine. Mă fixa cu o privire neclintită. îşi întoarse privirea şi începu să-mi vorbească fără să se mai uite la mine.
- Întotdeauna cînd te chinuie îndoiala, acţionează la rece. Stinge lumina. Străpunge întunericul, află ceea ce poţi vedea.
Se ridică să stingă lumina. L-am oprit:
- Nu, nu, don Juan, nu stinge lumina. Sînt bine.
Ceea ce simţeam atunci era ceva foarte neobişnuit pentru mine, frica de întuneric. Simpla idee de întuneric îmi dădea palpitaţii. La nivel visceral îmi dădeam clar seama de ceva, dar nu aveam nici în ruptul capului curajul să recunosc acest lucru.
- Ai văzut umbrele mişcătoare proiectate pe copaci, spuse don Juan, rezemîndu-se de spătarul scaunului. Asta-i bine. Aş vrea să le vezi în interiorul acestei camere. Tu nu vezi nimic. Doar prinzi imagini mişcătoare. Ai destulă energie pentru asta.
Mi-era teamă ca don Juan să nu se ridice şi să stingă lumina; dar el exact asta făcu. Două secunde mai tîrziu, ţipam îngrozitor. Nu numai că am zărit acele imagini mişcătoare, dar le-am şi auzit bîzîindu-mi lîngă urechi. Don Juan izbucni în rîs cînd aprinse lumina.
- Ce tip temperamental! Un necredincios convins, pe de o parte, şi un pragmatic, pe de alta. Trebuie să îţi împaci cumva pornirile astea lăuntrice. Altfel, o să te umfli ca broasca din fabulă pînă o să crapi.
Don Juan îmi răsucea cuţitul în rană din ce în ce mai adînc:
- Vrăjitorii Mexicului antic, spuse, au văzut animalul de pradă. L-au numit zburătorul fiindcă sărea prin aer. Nu este o privelişte frumoasă. Este o umbră uriaşă, impenetrabilă şi întunecată care sare prin aer, apoi aterizează pe pămînt. Vrăjitorii Mexicului antic au fost destul de supăraţi cînd şi-a făcut apariţia pe pămînt. S-au gîndit că omul trebuie să fi fost o fiinţă completă cîndva, cu intuiţii extraordinare, momente de conştientizare, care s-au dezvoltat în mituri în zilele noastre. Şi, apoi, totul a dispărut, iar astăzi avem un om sedat.
Am vrut să mă enervez, să-l fac paranoic, dar îmi pierdusem rigoarea care mă salva de obicei. Ceva în mine mă făcea să depăşesc punctul în care îmi puneam întrebarea favorită: Dar dacă tot ceea ce spune este adevărat?". Cînd îmi vorbise în noaptea aceea, în adîncul inimii mele simţeam că tot ceea ce spunea era adevărat şi, în aceeaşi măsură, că este absurd.
- Ce tot spui, don Juan? am îngâimat. Gîtul îmi era strîns ca într-o menghină. De-abia mai puteam respira.
- Spun că povara noastră nu este un simplu animal de pradă. Este foarte inteligent şi organizat. Urmăreşte metodic să ne facă inutili. Omul, această fiinţa magică, încetează brusc să mai fie aşa. Nu mai există alte vise pentru om decît visele unui animal care este crescut pentru a deveni hrană: convenţional, imbecilizat.
Cuvintele lui don Juan îmi creau o reacţie fizică ciudată, comparabilă cu greaţa. Era ca şi cum mi se făcea greaţă din nou. Dar greaţa izvora din adîncul fiinţei mele. Fără să vreau, m-am contorsionat. Don Juan m-a scuturat cu forţă. Îmi simţeam gîtul zvîcnind sub forţa strînsorii lui. Gestul lui m-a calmat imediat. M-am simţit mult mai stâpîn pe mine.
- Acest animal de pradă, care este, bineînţeles, o fiinţă netrupească, nu este chiar invizibil cum sînt alte Fiinţe netrupeşti. Cînd sîntem copii îl vedem şi ni se pare atît de îngrozitor, încît decidem să nu-l mai vedem. Copiii, evident, ar vrea să insiste asupra acestei imagini, dar lumea din jurul lor îi convinge să nu facă asta. Singura alternativă a omenirii este disciplina. Disciplina este singura reţinere. Prin disciplină nu înţeleg rutina nemiloasă: mă trezesc în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate şi mă spăl cu apă rece pînă mă învineţesc. Vrăjitorii înţeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul între aşteptările noastre. Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu infinitatea fără a da vreun pas înapoi, nu pentru că sînt mari şi tari, ci pentru că sînt plini de teamă şi de respect.
- În ce fel este disciplina vrăjitorilor o piedică în calea animalului de pradă? am întrebat eu.
- Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului, mi-a zis don Juan, cercetîndu-mi atent figura ca şi cum ar fi încercat să descopere vreun semn că nu l-aş crede. Zburătorii sînt, astfel, bulversaţi. Probabil că o manta luminoasă a conştientizării pe care să nu o poată devora scapă sistemului lor de cunoaştere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluţie decît să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalele de pradă nu ne devorează mantaua luminoasă a conştientizării, aceasta va continua să crească, mi-a mai spus don Juan. Pentru a simplifica această problemă la maximum, putem spune că vrăjitorii, prin disciplina lor, ţin animalele de pradă la distanţă îndeajuns de mult timp pentru ca mantaua luminoasă a conştientizării care le aparţine să crească dincolo de degetele de la picioare. O dată ce trece de acestea, revine la dimensiunea sa firească. Vrăjitorii Mexicului antic spuneau că mantaua luminoasă a conştientizării este aidoma unui copac. Dacă nu este tuns, revine la dimensiunile sale fireşti, în momentul în care conştientizarea depăşeşte nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare ale percepţiei devin un lucru obişnuit. Marele secret al vrăjitorilor timpurilor apuse, a continuat don Juan, era să înfrîneze mintea zburătorului cu disciplină. Au descoperit că dacă încărcau mintea zburătorului cu tăcerea interioară, instalaţia străină abandonează terenul, conferind oricăruia dintre practicanţii implicaţi în această manevră certitudinea totală asupra originii străine a minţii. Instalaţia străină se întoarce, n-ai nici o grijă, dar revine slăbită şi procesul gonirii instalatiei străine devine rutină, pînâ cînd aceasta abandonează cu totul. Tristă zi! Este ziua cînd trebuie să te bazezi pe propriile tale puteri, care sînt aproape nule. Nu mai există nimeni care să-ţi spună ce să faci. Nu mai există nici o minte străină care să-ţi dicteze imbecilităţile cu care eşti obişnuit. Învăţătorul meu, nagualul Julian îi prevenea pe toţi discipolii săi, a continuat don Juan, că aceasta este cea mai grea zi din viaţa unui vrăjitor, pentru că mintea adevărată, cea care ne aparţine, suma tuturor experienţelor noastre a devenit sfioasă, nesigură şi capricioasă după o viaţă în care a fost dominată. Eu, unul, ţi-aş zice că acela este momentul în care începe adevărata luptă pentru un vrăjitor. Restul nu este decît punerea în scenă.
Am început să mă agit cu adevărat. Doream să aflu mai multe, dar un sentiment ciudat mă îndemna să mă opresc. Aveam un sentiment confuz, legat de rezultate nefaste şi pedepse groaznice, ca şi cum mînia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra mea, pentru că aş fi încercat să violez ceva acoperit chiar de mîna Domnului. Am făcut un efort uriaş pentru a permite curiozităţii să învingă:
- Ce... ce vrei să spui, m-am auzit spunînd, prin luarea minţilor zburătoruluil
- Disciplina încarcă mintea străină pînâ la refuz, mi-a răspuns. Deci, prin disciplina, vrăjitorii înving instalaţia străină.
Eram copleşit de ceea ce auzisem. Credeam că don Juan fie era nebun de legat, fie îmi spunea ceva atît de înspăimîntător, încît îngheţase totul în mine. Am văzut totuşi cît de repede mi-am readunat puterile pentru a nega totul. După un moment de panică, am început să rid, ca şi cum don Juan îmi spusese un banc. M-am auzit chiar zicînd:
- Don Juan, don Juan, eşti incorigibil!
Don Juan părea că înţelege prin ce treceam în acele momente. A dat din cap şi şi-a ridicat ochii spre cer într-un gest de disperare simulată.
- Sînt într-o aşa măsură incorigibil, mi-a zis el, că voi mai administra încă un şoc minţii zburătorului pe care o porţi în tine. Îţi voi dezvălui unul dintre cele mai extraordinare secrete ale vrăjitoriei. Îţi voi descrie o descoperire la care vrăjitorii au lucrat mii de ani pentru a o verifica şi consolida.
S-a uitat la mine zîmbind maliţios şi mi-a zis:
- Mintea zburătorului fuge definitiv atunci cînd un vrăjitor reuşeşte să prindă în mîini forţa vibrantă care ne ţine laolaltă ca pe un conglomerat de cîmpuri de energie. Dacă un vrăjitor reuşeşte să strîngă această forţă în mîini îndeajuns de mult, mintea zburătorului abandonează lupta. Iar tu vei face exact cum ţi-am spus eu: vei apuca energia care te ţine laolaltă.
Am avut cea mai bizară reacţie pe care mi-aş fi putut-o imagina. Ceva s-a zgîlţîit în interiorul meu, ca şi cum primisem o lovitură. Am fost imediat copleşit de o frică nejustificată pe care am asociat-o imediat cu fondul meu religios.
Don Juan m-a măsurat din priviri:
- Te temi de mînia lui Dumnezeu, nu-i aşa? mi-a zis. Stai liniştit, aceasta nu este frica ta. Este, de fapt, frica, zburătorului, care ştie că vei face exact ce îţi spun eu.
Cuvintele sale nu au reuşit să mă calmeze vreun pic. Mă simţeam şi mai rău. Tremuram din tot corpul şi nu aveam nici o posibilitate de a opri această stare.
- Să nu-ţi faci nici o grijă, mi-a zis don Juan calm. Ştiu sigur că aceste atacuri trec foarte repede. Mintea zburătorului nu este capabilă de concentrare.
După un moment totul a încetat, după cum îmi spusese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram uimit. Era pentru prima dată în viaţa mea cînd nu ştiam dacă veneam sau plecam. Voiam să mă ridic de pe scaun şi să mă plimb, dar eram îngrozit. Eram plin de logică şi, în acelaşi timp, de o teamă copilărească. Am început să inspir adînc, fiindcă o transpiraţie rece îmi acoperea corpul. Mi-am imaginat o privelişte îngrozitoare: umbre negre mişcătoare urmărindu-mâ şi sărind în jurul meu.
Am închis ochii şi mi-am lăsat capul pe braţul scaunului.
- Nu ştiu ce să mai fac, don Juan. în seara asta, ai reuşit să mă zăpăceşti de tot.
- Eşti chinuit de o luptă interioară, spuse don Juan. În sinea ta, ştii că accepţi ideea că o parte importantă din tine, mantaua luminoasă a conştientizării, o să servească drept hrană unor entităţi incomprehensibile. Şi, în acelaşi timp, o altă parte din tine se opune cu toată forţa acestei idei. Revoluţia vrăjitorilor, continuă el, constă în faptul că ei refuză să onoreze înţelegeri la care nu au luat parte. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mîncat de fiinţe dotate cu un alt tip de conştientizare. Am fost adus pe lume de părinţii mei ca să fiu, ca şi ei, hrană şi cu asta basta.
Don Juan se ridică de pe scaun şi îşi întinse mîinile şi picioarele:
- Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu o să mănînc. Vrei să manînci cu mine?
Am refuzat. Stomacul îmi era deranjat.
- Cred că mai bine ar fi să te duci să te culci, spuse el. Străfulgerarea te-a marcat.
Nu-mi trebuia altă încurajare. M-am prăvălit pe pat şi am adormit buştean.
Pe parcurs, cînd m-am întors acasă, ideea zburătorilor a devenit o idee fixă pentru mine. Am ajuns pînă acolo încît să cred că don Juan avea absolută dreptate. Oricît aş fi încercat, nu puteam să nu-i apreciez logica. Cu cît mă gîndeam mai mult şi cu cît vorbeam şi-i observam pe semenii mei, cu atît devenea mai intensă convingerea că există ceva care ne face incapabili să avem vreo activitate sau vreun gînd care să nu aibă ca punct central sinele. Interesul meu, ca şi cel al tuturor celor cu care vorbeam, era sinele. Cum nu puteam explica această omogenitate universală, credeam că modul de a gîndi al lui don Juan este cel mai plauzibil pentru a elucida misterul.
Am început să citesc cît puteam de mult despre mituri şi legende. Citind, am experimentat ceva nou pentru mine: fiecare carte pe care o citeam era, de fapt, o interpretare a miturilor şi legendelor. În fiecare dintre aceste cărţi se putea observa o minte omogenă. Stilurile erau diferite, dar vectorul din spatele cuvintelor convergea în aceeaşi direcţie. Chiar dacă tema era la fel de abstractă ca şi miturile şi legendele, autorii reuşeau întotdeauna să insereze informaţii despre ei. Impulsul omogen din spatele cuvintelor nu reprezenta tema propriu-zisă a cărţii; era, de fapt, un fel de autoservire. Nu mai simţisem asta niciodată.
Am atribuit reacţia mea influenţei lui don Juan. Întrebarea pe care nu puteam să o evit şi pe care mi-o puneam era: oare mă aflu sub influenţa lui sau chiar există o minte străină care ne dictează tot ce facem? Am negat din nou şi iar am acceptat, şi iar am negat. O parte din mine îmi spunea că, de fapt, ceea ce don Juan voia să mă facă să înţeleg era un fapt energetic, dar o altă parte tot atît de importantă ştia că toate acestea erau o prostie. Rezultatul luptei mele interioare a fost sentimentul acut că se îndrepta spre mine ceva periculos şi iminent.
Am făcut cercetări amănunţite în ceea ce priveşte zburătorii aşa cum apar ei în alte culturi, dar nu am putut găsi nici o referinţă la adresa lor. Don Juan părea să fie singura mea sursă de informaţie. Cînd l-am văzut, am trecut direct la acest subiect.
- Am încercat să fiu raţional, dar nu am putut. Am momente cînd sînt întru totul de acord cu tine în ceea ce priveşte animalele de pradă.
- Concentrează-ţi atenţia asupra umbrelor mişcătoare pe care le vezi, mi-a spus zîmbind.
I-am spus că acele umbre mişcătoare puneau capăt demersului meu logic. Le vedeam peste tot. De cînd părăsisem această casă, nu mai puteam să dorm pe întuneric. Nu mă deranja să dorm cu lumina aprinsă. Cînd închideam însă lumina, tot ce era în jurul meu începea să sară. Nu descifram niciodată figuri sau umbre complete. Nu vedeam decît umbrele negre mişcătoare.
- Nu te-a lăsat mintea zburătorilor, spuse don Juan. A fost grav afectată. Acum încearcă să reconstruiască relaţia cu tine. Dar ceva în tine s-a rupt pe vecie. Zburătorul ştie asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorilor să nu cîştige obosindu-te şi forţîndu-te să renunţi la a mai alege între ceea ce îţi spun eu şi ceea ce îţi spune el. Vezi tu, mintea zburătorilor nu are concurenţi, continuă Don Juan. Cînd îşi propune ceva, este de acord cu propria-i propunere şi te face să crezi că ai făcut ceva de valoare. Mintea zburătorilor te va face să crezi că, de fapt, ceea ce îţi spune don Juan Matus este o prostie. ?”Da, bineînţeles că este o prostie", vei spune tu. Ăsta e modul în care ne subjugă. Zburătorii sînt o parte esenţială a universului, continuă el, şi trebuie să fie luaţi ca atare: monstruoşi, dar îţi inspiră respect în acelaşi timp. Prin ei universul ne încearcă. Noi sîntem nişte sonde energetice create de univers, spuse el, ca şi cum ar fi făcut abstracţie de prezenţa mea, şi asta pentru că noi sîntem posesorii unei energii care are capacitatea de conştientizare a faptului că noi sîntem mijlocul prin care universul devine conştient de el însuşi. Zburătorii sînt adversari implacabili, nu pot fi consideraţi altceva. Dacă reuşim să înţelegem asta, universul ne va permite să mergem mai departe.
Doream ca don Juan să continue. Nu mi-a zis însă decît atît:
- Fulgerul s-a produs ultima dată cînd ai fost tu aici. Despre zburători nu se mai poate spune altceva. Este timpul pentru un alt tip de manevră.
Noaptea aceea nu am putut dormi. Am aţipit un pic către dimineaţă...
...
- Această idee ciudată, mi-a zis el rar, măsurînd efectul pe care îl aveau cuvintele sale, este că toate fiinţele umane au exact aceleaşi reacţii, gînduri şi sentimente. Răspund mai mult sau mai puţin identic la acelaşi tip de stimuli. Reacţiile par uşor estompate de limbaj, dar cum îl dai de-o parte, rămîn exact aceleaşi reacţii care asediază toate fiinţele umane de pe Pămînt. Mi-ar plăcea să te mai gîndeşti la asta, ca un specialist în ştiinţe sociale, desigur, şi să vezi dacă reuşeşti să dai o explicaţie pentru această omogenitate.
...
- Sarcina ta pentru astăzi, a început el brusc, pe un ton care prevestea multe, este unul dintre cele mai misterioase lucruri ale vrăjitoriei, care trece de limbaj, dincolo de orice explicaţie. Am mers într-o drumeţie, am discutat, deoarece misterul vrăjitoriei trebuie învăluit în lucruri lumeşti. El trebuie să pornească din nimic şi să se întoarcă în nimic. Asta este arta unui războinic-călător. să treacă neobservat prin urechile acului. Aşa că trage aer în piept şi sprijinâ-te de acest perete stîncos, cît mai departe de margine. Sînt lîngâ tine, în cazul în care leşini sau cazi.
- Ce ai de gînd să faci, don Juan? am întrebat. Neliniştea mea era atît de evidentă, încît mi-am redus tonul vocii.
- Vreau să-ţi încrucişezi picioarele şi să intri în tăcerea interioară, mi-a zis. Hai să zicem că vrei să afli care ar fi articolele care ar putea confirma sau infirma ceea ce ţi-am zis eu să cauţi în mediul tău academic. Intră în starea de tăcere interioară, dar să nu adormi. Nu este vorba despre o călătorie prin marea întunecată a conştientizării. Este vorba de a vedea din tăcerea interioară.
Îmi era foarte greu să intru în starea de tăcere interioară fără să adorm. Mă luptam cu o dorinţă aproape de neînvins de a adormi. Am reuşit şi m-am regăsit uitîndu-mă spre fundul văii din întunericul impenetrabil care mă înconjura. În acel moment, am văzut ceva care m-a făcut să-mi îngheţe sîngele în vine. Am văzut o umbră uriaşă, lată de vreo cinci metri, sărind prin văzduh şi aterizînd apoi cu un zgomot înfundat. Simţeam vibraţia în oase fără să o pot auzi.
- Sînt foarte grele, mi-a zis don Juan la ureche. Mă ţinea de braţul stîng cît de tare putea.
Am văzut, pe pămînt, ceva care semăna cu o umbră şerpuitoare de noroi, care făcuse un salt uriaş, de aproape douăzeci de metri lungime ca să aterizeze apoi cu acelaşi zgomot înfundat. Mă luptam din răsputeri să nu-mi pierd concentrarea. Eram îngrozit dincolo de orice închipuire. Fixam umbra săritoare de pe fundul văii. Am auzit apoi un bîzîit extraordinar de ciudat, un amestec de bătăi de aripi şi de zgomotul emis de un radio nefixat pe post. Nu voi uita niciodată zgomotul căzăturii care a urmat. Ne-a zgîlţîit pe amîndoi - pe don Juan şi pe mine. O uriaşă umbră întunecată de noroi aterizase la picioarele noastre.
- Nu te înspăimînta, mi-a zis don Juan cu tărie. Păstrează-ţi tăcerea interioara şi va pleca.
...
Animalul de pradă pe care mi-l descrisese don Juan nu era deloc binevoitor. Era enorm, extraordinar de greu, indiferent. I-am simţit dispreţul pe care îl avea faţă de noi. Fără îndoială, ne strivise de ere întregi, fâcîndu-ne, după cum spunea don Juan, slabi, vulnerabili şi docili.
Carlos Castaneda: ”Latura activa a infinitatii”
Fluxul Primirii în Viața Voastră
Dragi femei și bărbați,
Pământul vă vorbește. Vă salut din toată inima, o inimă care bate și în voi. Eu curg prin corpul vostru și sunt cu voi, și vreau să vă susțin și să vă ofer ceea ce aveți nevoie. Voi sunteți conectați cu mine în și prin corpul vostru, iar eu vă trimit în permanență semnale ca o invitație. Ascultați-mă – eu vă vorbesc prin intermediul corpului vostru. Acordați-vă acum un moment de odihnă și de relaxare astfel încât să puteți simți prezența mea în voi.
Conștiința voastră este Lumină și vi-o puteți imagina ca pe o traversă. Acest arbore de Lumină se poate focaliza într-o varietate de moduri pentru a putea permite Luminii să strălucească cu putere. Conștiința voastră este o concentrare a conștientizării care este, în sine, neutră pentru că în ea nu există nici un proces de gândire, în sensul de a judeca sau de a comanda. Ea este un mod mult mai neutru și mai obiectiv de a fi, și voi sunteți acea conștiință.
Acea conștiință a coborât în corpul pe care voi îl aveți acum, cel prin care voi trăiți chiar acum. Umpleți-vă corpul cu conștiința voastră începând cu picioarele voastre. Lăsați ca atenția voastră să curgă prin picioarele voastre fără nici o așteptare sau motiv. Picioarele voastre găsesc că acea atenție este minunată; ele se scaldă în conștientizarea voastră. Simțiți cum Lumina curge de-a lungul tălpilor voastre, prin degetele de la picioare și prin călcâiele voastre. Simțiți cum Lumina vă relaxează. Lăsați-o să se deplaseze în sus pe măsură ce voi vă concentrați atenția asupra gleznelor, gambelor și genunchilor, și mai sus prin coapsele voastre către șoldurile și pelvisul vostru. Și lăsați ca Lumina voastră să curgă în zona pântecelui vostru. Acordați-vă suficient timp să faceți acest lucru, astfel încât să vă simțiți cu adevărat ancorați în corpul vostru. Simțiți cum Lumina conștiinței voastre curge în curenți blânzi, clipocind, prin picioarele și pântecele vostru. Simțiți cum mintea voastră intră în repaus și deveniți pe deplin conștienți de faptul că voi sunteți conștiință – voi sunteți Lumină.
Dacă apar gânduri, conștientizați-le așa cum ați conștientiza sunetele din exterior, de exemplu ca lătratul unui câine afară. Voi nu sunteți lătratul acelui câine și voi nu sunteți gândurile voastre. Voi sunteți conștiința care este conștientă. Simțiți acel spațiu deschis care este conștiința voastră. Voi sunteți acel spațiu, spațiul dintre gândurile voastre, dintre multele senzații și stimuli din capul și din corpul vostru. Simțiți cât este de liberă acea conștiință. Ea privește la toate acele senzații și intereacționează în mod jucăuș cu ele. Când Lumina voastră este atât de cazuală și de liberă, când ea se conectează în mod deschis cu corpul vostru, partea Pământească din voi este hrănită. Aceasta este cea mai vindecătoare Lumină pe care voi o puteți vreodată primi, Lumina propriului vostru suflet, a propriei voastre conștiințe. Această Lumină are putere vindecătoare, așa că dați-i voie să curgă în acea parte a corpului vostru unde simțiți că s-a acumulat tensiune, în locul pe care voi îl recunoașteți ca fiind un punct vulnerabil în corpul vostru. Din nou, fără nici o judecată și în mod obiectiv, lăsați ca acea Lumină să curgă către acel loc. În acest fel echilibrul este restabilit.
Astăzi aș vrea să vorbesc despre fluxul primirii în viața voastră. Cea mai profundă formă a primirii este de a vă accepta pe voi înșivă așa cum sunteți. Cu Lumina care este în voi, voi priviți la omenescul vostru, la sentimentele voastre, la emoțiile voastre, la fricile și la încăpățânările voastre. Voi le înconjurați cu această Lumină blândă și obiectivă. Numai atunci puteți crea stratul fertil de care este nevoie pentru a putea primi. Dorința cea mai profundă a unei ființe umane este de a fi îmbrățișată, de a fi privită cu iubire, de a fi recunoscută, de a fi cuprinsă în brațele unei mame care o iubește necondiționat. Acest lucru conferă siguranță și liniște. În acea siguranță, în acel repaus odihnitor, voi începeți să radiați. Voi sunteți cine voi sunteți, în mod natural, ca o floare care se dechide din boboc. Când stratul este fertil, floarea încolțește și înflorește în mod natural având propria sa strălucire.
Este menit ca în această viață voi să începeți să simțiți iubirea necondiționată față de voi înșivă. Aceasta este o mare provocare deoarece există în ființele umane o tendință înrădăcinată de a căuta iubirea în afara ființei lor. Teama și nesiguranța vă face să căutați dincolo de voi înșivă. Voi încercați să vă hrăniți pe calea energiilor exterioare, astfel încât să vă simțiți satisfăcuți, să vă simțiți îmbrățișați, și să vă simțiți acceptați. Dar calea voastră este diferită. Cea mai profundă și mai sfântă comandă a voastră este să vă acceptați pe voi înșivă indiferent de orice influență externă, de a vă îmbrățișa pe voi înșivă cu acea Lumină iubitoare care sunteți voi. Iar asta include și acele straturi adânci și întunecate pe care mai degrabă ați prefera să le ascundeți cât mai departe și pe care nu doriți să le experimentați. Instrumentul prin care vă puteți iubi, accepta și îmbrățișa pe voi înșivă, este deja în voi. Este Lumina despre care am vorbit mai devreme, conștientizarea care voi sunteți. Simțiți-o pentru o clipă adânc în pântecele vostru. Este o Lumină care este dincolo de această lume și care nu este legată de timp și spațiu sau formă. Este o Lumină eternă care vă aparține doar vouă și care este unică. Simțiți-vă propria voastră Lumină.
Ați lăsat Lumina conștiinței voastre să circule prin picioarele voastre în zona pelvisului și pântecelui vostru. Vă rog să lăsați acum Lumina să urce mai sus, în zona plexului vostru solar, să o lăsați să treacă prin stomac. Lăsați ca Lumina să curgă pe aici într-un mod foarte obiectiv și calm. Plexul solar este un centru foarte important. Acum câteva zile v-am vorbit despre modul în care voi acționați ca un intermediar între puterea Cerurilor și cea a Pământului, între fluxul sufletului vostru și cel al corpului vostru. Literalmente, plexul vostru solar este în centrul acestei interacțiuni. Într-un fel, ele este mediatorul. Personalitatea pământească care voi sunteți, aici și-a găsit locul în care să se stabilească.
Aș dori să vă vorbesc despre personalitatea pământească. Într-un anumit sens, personalitatea pământească este un fel de navigator care are de-a face cu multe influențe diferite, și care trebuie să integreze, într-un mod echilibrat, inspirația care vine de sus, de la suflet, cu forțele emoționale care vin de la copilul interior. Corpul pământesc trebuie să preia toate acestea, împreună cu influențele exterioare: oameni, situații, provocări.
Ultima dată când am vorbit, am discutat despre două tipuri de influențe care vă pot scoate din starea de echilibru și pot provoca perturbări. Una a fost frica, iar cealaltă a fost controlul, dorința de a manipula. În ceea ce privește plexul solar, voi vi-l puteți imagina drept sediul ego-ului, acea parte din voi care trebuie să medieze între toate aceste influențe și fluxuri și să acționeze în această lume a timpului și spațiului, a formei materiale. Eu nu văd ego-ul ca pe ceva rău. Eu îl văd ca pe o necesitate, având în vedere că el este necesar în această lume în scopul de a ține în echilibru toate fluxurile diferitelor energii astfel încât voi să vă puteți exprima pe voi înșivă în această lume pământească. El vă permite să dați și să primiți.
Acum, pentru ego-ul care este centrat în plexul vostru solar, există aproximativ două capcane. Ego-ul se poate face pe sine însuși prea mic sau prea mare. Dacă se face prea mic, el se retrage energetic în plexul vostru solar și se află într-o stare tensionată de frică, anxietate și îngrijorare. El se gândește în mod constant că ”nu poate”, că nu este suficient de bun, că are nevoie de alții, că este neputincios. Priviți în interiorul vostru ca să vedeți dacă recunoașteți acel tip de ego. Vedeți dacă în toiul influențelor majore pe care le întâlniți în viața voastră – puterea sufletului, îndemnurile emoționale ale copilului interior, presiunile lumii din afară – aveți de multe ori sentimentul că totul este prea mult pentru voi. Vedeți dacă ego-ul vostru evocă teamă și vrea să se ascundă, sau dacă aveți dificultăți în a vă oferi spațiu personal, sau căutați scuze și modalități de a scăpa de această realitate. Acestea sunt formele unui ego prea mic, un ego care este condus de frică , sau este, uneori, chiar traumatizat.
Acum, de asemenea există posibilitatea unui ego prea mare. Și acesta își face simțită prezența în zona plexului solar. Un ego prea mare se simte oarecum umflat și forțat – el vrea prea mult. Un ego prea mare își supraestimează capacitatea de a ține lucrurile sub control, de a modela și a rândui lumea. Permanent el se gândește: ”Trebuie să organizez asta, vreau să rezolv asta, sau lucrurile nu vor merge fără mine.” El vrea să păstreze controlul și în acest fel își limitează propriile posibilități. Pentru că atunci când ego-ul vrea să exercite un control prea mare, el închide în mod irevocabil fluxul de impulsuri venite de la suflet. S-ar putea spune că aveți ochelari de cal sau o viziune tunel atunci când doriți să controlați prea mult lucrurile datorită unui ego prea mare. De asemenea, un ego mare are, de multe ori, puține legături cu copilul interior. Emoțiile și semnalele emoționale care vin de la copil sunt adesea ignorate sau văzute ca o povară prea mare. Ego-ul vrea să meargă înainte urmărindu-și scopurile sale. Vă ține blocați în viziunea sa tunel. Priviți în interiorul vostru pentru a vedea dacă recunoașteți această trăsătură. Vedeți dacă în viața voastră au fost momente când v-ați agățat de scopurile ego-ului vostru, temându-vă să vă eliberați de ele.
De obicei, ambele aspecte ale ego-ului se găsesc în majoritatea oamenilor. Uneori acesta este cazul în care o persoană pentru un anumit aspect manifestă un ego prea mic, în timp ce pentru alt aspect manifestă un ego prea mare care-i joacă feste. Dar în ambele cazuri, în cele din urmă veți ajunge să fiți deconectați de la inima voastră, sufletul vostru și emoțiile voastre. Modalitatea de a vă întoarce înapoi în centrul vostru, pentru a permite restabilirea echilibrului și a redeschide canalul către suflet și copilul interior, este de a vă privi pe voi înșivă cu iubire și de a observa, într-un mod obiectiv, ceea ce faceți. Vă hrăniți pe voi înșivă cu gânduri denigratoare și opresive? Vă înjosiți singuri? Apoi creați o poveste în jurul acestei idei cum că lucrurile nu pot fi altfel și că sunt bine așa cum sunt.
Examinați povestea în detaliu. Uitați-vă la ea cu atenție pentru a vedea cum acea poveste este condusă de frică, de un ego care nu îndrăznește să-și asigure un spațiu personal, să aibă încredere în sine și în propria sa putere. Înconjurați acel ego cu iubire, înțelegere și blândețe.
Când ego-ul vostru o ia prea mult în cealaltă direcție, când el refuză să renunțe și insistă să determine și să conducă totul, atunci deveniți conștienți de structura acestei convingeri, dar faceți-o cu o privire blândă și înțelegătoare. Amuzați-vă de felul în care încurcați lucrurile atunci când cu încăpățânare și obstinație vă fixați pe o viziune tunel. Permiteți-vă să fiți plăcut surprinși de posibilități noi. Amintiți-vă că uneori este o calitate să nu știți ceva, să fiți deschiși noului.
De ce vă vorbesc astăzi despre aceste două forme ale unui ego dezechilibrat? Pentru că aceasta este cheia în a fi capabili să primiți ceea ce viața vrea să vă dea. Voi vă deconectați de la fluxul primirii făcându-vă pe voi înșivă fie prea mici fie prea mari. Prin faptul că vedeți aceste tendințe în voi înșivă și le zâmbiți, reveniți în mod natural în centrul vostru. Simțiți pentru un moment acest lucru. Imaginați-vă că în spatele vostru sau alături de voi este sufletul vostru și în față sau alături de voi se află copilul vostru interior. Simțiți marea și înțeleapta putere a sufletului vostru, care cunoaște cu mult mai multe decât o puteți face voi cu mintea voastră umană. Aveți încredere în ei! Aveți încredere în el!
Imaginați-vă că în plexul vostru solar trăiește o figură mică, un bărbat sau o femeie, o figură care reprezintă ego-ul vostru și priviți-o într-un mod foarte obiectiv. Trebuie ca acea figură să pășească în față și să încerce să comande totul? Sau trebuie să se retragă pentru că este prea mult, prea copleșitoare și poartă prea multă frică în ea? Vedeți ce mișcare este tentat ego-ul vostru să facă, înainte sau înapoi. În cele din urmă imaginați-vă că ego-ul vostru este echilibrat și această figură din plexul vostru solar este într-o poziție verticală, în picioare. Este conectată cu sufletul vostru și cu Cerurile de deasupra și cu corpul vostru și cu Pământul de dedesupt. Simțiți cât de susținător și de eliberator este acest lucru pentru ego-ul vostru, pentru personalitatea voastră. Totul devine mai liber și mai fluid. Este o curgere blândă de iubire necondiționată. Permiteți-i acestei curgeri să aibă loc, iar acest lucru vă va înălța.
http://www.jeshua.net
Pământul vă vorbește. Vă salut din toată inima, o inimă care bate și în voi. Eu curg prin corpul vostru și sunt cu voi, și vreau să vă susțin și să vă ofer ceea ce aveți nevoie. Voi sunteți conectați cu mine în și prin corpul vostru, iar eu vă trimit în permanență semnale ca o invitație. Ascultați-mă – eu vă vorbesc prin intermediul corpului vostru. Acordați-vă acum un moment de odihnă și de relaxare astfel încât să puteți simți prezența mea în voi.
Conștiința voastră este Lumină și vi-o puteți imagina ca pe o traversă. Acest arbore de Lumină se poate focaliza într-o varietate de moduri pentru a putea permite Luminii să strălucească cu putere. Conștiința voastră este o concentrare a conștientizării care este, în sine, neutră pentru că în ea nu există nici un proces de gândire, în sensul de a judeca sau de a comanda. Ea este un mod mult mai neutru și mai obiectiv de a fi, și voi sunteți acea conștiință.
Acea conștiință a coborât în corpul pe care voi îl aveți acum, cel prin care voi trăiți chiar acum. Umpleți-vă corpul cu conștiința voastră începând cu picioarele voastre. Lăsați ca atenția voastră să curgă prin picioarele voastre fără nici o așteptare sau motiv. Picioarele voastre găsesc că acea atenție este minunată; ele se scaldă în conștientizarea voastră. Simțiți cum Lumina curge de-a lungul tălpilor voastre, prin degetele de la picioare și prin călcâiele voastre. Simțiți cum Lumina vă relaxează. Lăsați-o să se deplaseze în sus pe măsură ce voi vă concentrați atenția asupra gleznelor, gambelor și genunchilor, și mai sus prin coapsele voastre către șoldurile și pelvisul vostru. Și lăsați ca Lumina voastră să curgă în zona pântecelui vostru. Acordați-vă suficient timp să faceți acest lucru, astfel încât să vă simțiți cu adevărat ancorați în corpul vostru. Simțiți cum Lumina conștiinței voastre curge în curenți blânzi, clipocind, prin picioarele și pântecele vostru. Simțiți cum mintea voastră intră în repaus și deveniți pe deplin conștienți de faptul că voi sunteți conștiință – voi sunteți Lumină.
Dacă apar gânduri, conștientizați-le așa cum ați conștientiza sunetele din exterior, de exemplu ca lătratul unui câine afară. Voi nu sunteți lătratul acelui câine și voi nu sunteți gândurile voastre. Voi sunteți conștiința care este conștientă. Simțiți acel spațiu deschis care este conștiința voastră. Voi sunteți acel spațiu, spațiul dintre gândurile voastre, dintre multele senzații și stimuli din capul și din corpul vostru. Simțiți cât este de liberă acea conștiință. Ea privește la toate acele senzații și intereacționează în mod jucăuș cu ele. Când Lumina voastră este atât de cazuală și de liberă, când ea se conectează în mod deschis cu corpul vostru, partea Pământească din voi este hrănită. Aceasta este cea mai vindecătoare Lumină pe care voi o puteți vreodată primi, Lumina propriului vostru suflet, a propriei voastre conștiințe. Această Lumină are putere vindecătoare, așa că dați-i voie să curgă în acea parte a corpului vostru unde simțiți că s-a acumulat tensiune, în locul pe care voi îl recunoașteți ca fiind un punct vulnerabil în corpul vostru. Din nou, fără nici o judecată și în mod obiectiv, lăsați ca acea Lumină să curgă către acel loc. În acest fel echilibrul este restabilit.
Astăzi aș vrea să vorbesc despre fluxul primirii în viața voastră. Cea mai profundă formă a primirii este de a vă accepta pe voi înșivă așa cum sunteți. Cu Lumina care este în voi, voi priviți la omenescul vostru, la sentimentele voastre, la emoțiile voastre, la fricile și la încăpățânările voastre. Voi le înconjurați cu această Lumină blândă și obiectivă. Numai atunci puteți crea stratul fertil de care este nevoie pentru a putea primi. Dorința cea mai profundă a unei ființe umane este de a fi îmbrățișată, de a fi privită cu iubire, de a fi recunoscută, de a fi cuprinsă în brațele unei mame care o iubește necondiționat. Acest lucru conferă siguranță și liniște. În acea siguranță, în acel repaus odihnitor, voi începeți să radiați. Voi sunteți cine voi sunteți, în mod natural, ca o floare care se dechide din boboc. Când stratul este fertil, floarea încolțește și înflorește în mod natural având propria sa strălucire.
Este menit ca în această viață voi să începeți să simțiți iubirea necondiționată față de voi înșivă. Aceasta este o mare provocare deoarece există în ființele umane o tendință înrădăcinată de a căuta iubirea în afara ființei lor. Teama și nesiguranța vă face să căutați dincolo de voi înșivă. Voi încercați să vă hrăniți pe calea energiilor exterioare, astfel încât să vă simțiți satisfăcuți, să vă simțiți îmbrățișați, și să vă simțiți acceptați. Dar calea voastră este diferită. Cea mai profundă și mai sfântă comandă a voastră este să vă acceptați pe voi înșivă indiferent de orice influență externă, de a vă îmbrățișa pe voi înșivă cu acea Lumină iubitoare care sunteți voi. Iar asta include și acele straturi adânci și întunecate pe care mai degrabă ați prefera să le ascundeți cât mai departe și pe care nu doriți să le experimentați. Instrumentul prin care vă puteți iubi, accepta și îmbrățișa pe voi înșivă, este deja în voi. Este Lumina despre care am vorbit mai devreme, conștientizarea care voi sunteți. Simțiți-o pentru o clipă adânc în pântecele vostru. Este o Lumină care este dincolo de această lume și care nu este legată de timp și spațiu sau formă. Este o Lumină eternă care vă aparține doar vouă și care este unică. Simțiți-vă propria voastră Lumină.
Ați lăsat Lumina conștiinței voastre să circule prin picioarele voastre în zona pelvisului și pântecelui vostru. Vă rog să lăsați acum Lumina să urce mai sus, în zona plexului vostru solar, să o lăsați să treacă prin stomac. Lăsați ca Lumina să curgă pe aici într-un mod foarte obiectiv și calm. Plexul solar este un centru foarte important. Acum câteva zile v-am vorbit despre modul în care voi acționați ca un intermediar între puterea Cerurilor și cea a Pământului, între fluxul sufletului vostru și cel al corpului vostru. Literalmente, plexul vostru solar este în centrul acestei interacțiuni. Într-un fel, ele este mediatorul. Personalitatea pământească care voi sunteți, aici și-a găsit locul în care să se stabilească.
Aș dori să vă vorbesc despre personalitatea pământească. Într-un anumit sens, personalitatea pământească este un fel de navigator care are de-a face cu multe influențe diferite, și care trebuie să integreze, într-un mod echilibrat, inspirația care vine de sus, de la suflet, cu forțele emoționale care vin de la copilul interior. Corpul pământesc trebuie să preia toate acestea, împreună cu influențele exterioare: oameni, situații, provocări.
Ultima dată când am vorbit, am discutat despre două tipuri de influențe care vă pot scoate din starea de echilibru și pot provoca perturbări. Una a fost frica, iar cealaltă a fost controlul, dorința de a manipula. În ceea ce privește plexul solar, voi vi-l puteți imagina drept sediul ego-ului, acea parte din voi care trebuie să medieze între toate aceste influențe și fluxuri și să acționeze în această lume a timpului și spațiului, a formei materiale. Eu nu văd ego-ul ca pe ceva rău. Eu îl văd ca pe o necesitate, având în vedere că el este necesar în această lume în scopul de a ține în echilibru toate fluxurile diferitelor energii astfel încât voi să vă puteți exprima pe voi înșivă în această lume pământească. El vă permite să dați și să primiți.
Acum, pentru ego-ul care este centrat în plexul vostru solar, există aproximativ două capcane. Ego-ul se poate face pe sine însuși prea mic sau prea mare. Dacă se face prea mic, el se retrage energetic în plexul vostru solar și se află într-o stare tensionată de frică, anxietate și îngrijorare. El se gândește în mod constant că ”nu poate”, că nu este suficient de bun, că are nevoie de alții, că este neputincios. Priviți în interiorul vostru ca să vedeți dacă recunoașteți acel tip de ego. Vedeți dacă în toiul influențelor majore pe care le întâlniți în viața voastră – puterea sufletului, îndemnurile emoționale ale copilului interior, presiunile lumii din afară – aveți de multe ori sentimentul că totul este prea mult pentru voi. Vedeți dacă ego-ul vostru evocă teamă și vrea să se ascundă, sau dacă aveți dificultăți în a vă oferi spațiu personal, sau căutați scuze și modalități de a scăpa de această realitate. Acestea sunt formele unui ego prea mic, un ego care este condus de frică , sau este, uneori, chiar traumatizat.
Acum, de asemenea există posibilitatea unui ego prea mare. Și acesta își face simțită prezența în zona plexului solar. Un ego prea mare se simte oarecum umflat și forțat – el vrea prea mult. Un ego prea mare își supraestimează capacitatea de a ține lucrurile sub control, de a modela și a rândui lumea. Permanent el se gândește: ”Trebuie să organizez asta, vreau să rezolv asta, sau lucrurile nu vor merge fără mine.” El vrea să păstreze controlul și în acest fel își limitează propriile posibilități. Pentru că atunci când ego-ul vrea să exercite un control prea mare, el închide în mod irevocabil fluxul de impulsuri venite de la suflet. S-ar putea spune că aveți ochelari de cal sau o viziune tunel atunci când doriți să controlați prea mult lucrurile datorită unui ego prea mare. De asemenea, un ego mare are, de multe ori, puține legături cu copilul interior. Emoțiile și semnalele emoționale care vin de la copil sunt adesea ignorate sau văzute ca o povară prea mare. Ego-ul vrea să meargă înainte urmărindu-și scopurile sale. Vă ține blocați în viziunea sa tunel. Priviți în interiorul vostru pentru a vedea dacă recunoașteți această trăsătură. Vedeți dacă în viața voastră au fost momente când v-ați agățat de scopurile ego-ului vostru, temându-vă să vă eliberați de ele.
De obicei, ambele aspecte ale ego-ului se găsesc în majoritatea oamenilor. Uneori acesta este cazul în care o persoană pentru un anumit aspect manifestă un ego prea mic, în timp ce pentru alt aspect manifestă un ego prea mare care-i joacă feste. Dar în ambele cazuri, în cele din urmă veți ajunge să fiți deconectați de la inima voastră, sufletul vostru și emoțiile voastre. Modalitatea de a vă întoarce înapoi în centrul vostru, pentru a permite restabilirea echilibrului și a redeschide canalul către suflet și copilul interior, este de a vă privi pe voi înșivă cu iubire și de a observa, într-un mod obiectiv, ceea ce faceți. Vă hrăniți pe voi înșivă cu gânduri denigratoare și opresive? Vă înjosiți singuri? Apoi creați o poveste în jurul acestei idei cum că lucrurile nu pot fi altfel și că sunt bine așa cum sunt.
Examinați povestea în detaliu. Uitați-vă la ea cu atenție pentru a vedea cum acea poveste este condusă de frică, de un ego care nu îndrăznește să-și asigure un spațiu personal, să aibă încredere în sine și în propria sa putere. Înconjurați acel ego cu iubire, înțelegere și blândețe.
Când ego-ul vostru o ia prea mult în cealaltă direcție, când el refuză să renunțe și insistă să determine și să conducă totul, atunci deveniți conștienți de structura acestei convingeri, dar faceți-o cu o privire blândă și înțelegătoare. Amuzați-vă de felul în care încurcați lucrurile atunci când cu încăpățânare și obstinație vă fixați pe o viziune tunel. Permiteți-vă să fiți plăcut surprinși de posibilități noi. Amintiți-vă că uneori este o calitate să nu știți ceva, să fiți deschiși noului.
De ce vă vorbesc astăzi despre aceste două forme ale unui ego dezechilibrat? Pentru că aceasta este cheia în a fi capabili să primiți ceea ce viața vrea să vă dea. Voi vă deconectați de la fluxul primirii făcându-vă pe voi înșivă fie prea mici fie prea mari. Prin faptul că vedeți aceste tendințe în voi înșivă și le zâmbiți, reveniți în mod natural în centrul vostru. Simțiți pentru un moment acest lucru. Imaginați-vă că în spatele vostru sau alături de voi este sufletul vostru și în față sau alături de voi se află copilul vostru interior. Simțiți marea și înțeleapta putere a sufletului vostru, care cunoaște cu mult mai multe decât o puteți face voi cu mintea voastră umană. Aveți încredere în ei! Aveți încredere în el!
Imaginați-vă că în plexul vostru solar trăiește o figură mică, un bărbat sau o femeie, o figură care reprezintă ego-ul vostru și priviți-o într-un mod foarte obiectiv. Trebuie ca acea figură să pășească în față și să încerce să comande totul? Sau trebuie să se retragă pentru că este prea mult, prea copleșitoare și poartă prea multă frică în ea? Vedeți ce mișcare este tentat ego-ul vostru să facă, înainte sau înapoi. În cele din urmă imaginați-vă că ego-ul vostru este echilibrat și această figură din plexul vostru solar este într-o poziție verticală, în picioare. Este conectată cu sufletul vostru și cu Cerurile de deasupra și cu corpul vostru și cu Pământul de dedesupt. Simțiți cât de susținător și de eliberator este acest lucru pentru ego-ul vostru, pentru personalitatea voastră. Totul devine mai liber și mai fluid. Este o curgere blândă de iubire necondiționată. Permiteți-i acestei curgeri să aibă loc, iar acest lucru vă va înălța.
http://www.jeshua.net
Căsătoria, simbol universal
La cinema, la teatru, în romane, în cântece, poeme, despre ce este vorba? Despre dragoste. Despre dragoste şi despre căsătorie. Iată că despre dragoste şi căsătorie nu trebuie să discutăm: bărbaţii şi femeile vin pe pământ cu nevoia de a iubi şi, pentru marea majoritate, de a se lega prin căsătorie de fiinţa pe care o iubesc. Evident, dragostea şi căsătoria nu merg totdeauna împreună; câteodată e dragoste fără căsătorie, alteori e căsătorie fără dragoste. Cu toate acestea, la modul general, un bărbat şi o femeie care se iubesc au tendinţa de a se căsători pentru a trăi împreună şi pentru a se păstra unul pentru celălalt. Deci, în mod obişnuit, bărbaţii şi femeilese iubesc şi se căsătoresc. Aşa merge lumea.Şi dacă pun acum întrebarea: “E de la sine înţeles, preocuparea voastră principală e dragostea şi căsătoria.Dar cum le-aţi înţeles ? De ce trebuie să vă căsătoriţi? Sau, mai mult decât atât, fără a vorbi despre căsătorie, de ce credeţi că trebuie să stabiliţi un contact cu o altă fiinţă, să vă uniţi cu ea, şi cel puţin pentru câteva secunde să formaţi o unitate?”… cine ştie să răspundă? Foarte puţini oameni şi-au pus problema; din moment ce lucrurile stau aşa, de ce să ne batem capul? Dar iată că Iniţiaţii, care au obiceiul de a reflecta asupra tuturor manifestărilor existenţei pentru a le aprofunda, au descoperit că această tendinţă atât de naturală, atât de răspândită, de a căuta o altă fiinţă pentru a te uni cu ea, ascunde unul dintre cele mai mari secrete ale universului. Dacă omul ar înţelege semnificaţia acestei tendinţe şi ar şti să o utilizeze în munca spirituală ar deveni o divinitate.
Tradiţia povesteşte că la origine, fiinţa umană a fost creată bărbat şi femeie. Deci, orice bărbat este în acelaşi timp bărbat şi femeie, şi orice femeie este în acelaşi timp femeie şi bărbat. A fi bărbat sau femeie înseamnă a nu fi decât o jumătate, şi nu-i rămâne fiecăruia de făcut altceva decât să îşi găsească jumătatea complementară. Unde? În el însuşi. Acesta este lucrul care nu se ştie. Pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie adevărata căsătorie este unirea interioară cu cealaltă jumătate a fiinţei sale şi nu unirea exterioară cu o altă femeie sau
un alt bărbat. Da, aceasta este adevărata căsătorie: a găsi această cealaltă jumătate a eului propriu, a o atrage şi a fuziona cu ea şi a deveni, în fine, o fiinţă completă pentru a realiza o muncă magică.
Majoritatea căsătoriilor care se fac pe pământ nu sunt decât experienţe, încercări, mai mult sau maipuţin reuşite, aşteptând de a putea realiza adevărata căsătorie care este de ordin spiritual.Această adevărată căsătorie e reprezentată în religiile Indiei prin simbolul lingamului. Cunoaşteţi acest simbol: el învaţă că cele două principii (principiul masculin reprezentat de linia verticală, şi principiul feminin reprezentat de baza orizontală) nu trebuie să fie niciodată separate în fiinţa umană. Fiecare bărbat, fiecare femeie trebuie să ajungă să realizeze interior uniunea celor două principii. Desigur, este foarte dificil; şi chiar, majoritatea timpului, când bărbatul şi femeia se unesc fizic, în realitate ei rămân separaţi: în sufletul lor, în capul lor, ei sunt separaţi. Faptul că ei sunt separaţi fizic, aceasta nu are importanţă; ceea ce este important, este ca fiecare să realizeze în el însuşicăsătoria principiului masculin şi al principiului feminin.
Dacă sunteţi capabili de a înţelege misterele căsătoriei, veţi înţelege toate secretele vieţii. Căsătoria este lucrul cel mai răspândit, dar foarte puţini îi cunosc sensul ei profund. Câte unul se plictiseşte, şi se căsătoreşte
pentru a se distra… sau are nevoie să plăceri senzuale şi căută partenera (sau partenerul) care îi va da aceste plăceri… sau e sărac şi se căsătoreşte pentru a se îmbogăţi… sau e incapabil de a se descurca singur în viaţă şi îi trebuie o servitoare sau un valet pentru a-l ajuta. Despre motivele pentru care oamenii se căsătoresc, să nu mai îmi spuneţi!
Pentru mine, căsătoria este un act atât de sublim încât nu sunt sigur că l-am aprofundat cu adevărat. Ceeace ştiu, este că numai căsătoria spirituală permite realizarea lucrurilor mari. Cât timpbărbatul nu este căsătorit
interior, el are forţa, chintesenţa, dar nu o poate condensa pentru ca ea să fie vizibilă, tangibilă, reală în planul fizic:lui îi lipseşte factorul capabil de a furniza materia pentru realizarea lucrurilor, adică tocmai principiul feminin. Şi
dacăfemeia nu este căsătorită interior, ea are toate materiale, dar nu are flama, scânteia care trebuie să îmbrăţişeze totul. Ea poate avea multă materie, dar această materie nu se aprinde, e moartă, stagnantă, pentru că spiritul e absent. Nu uitaţi aceasta.
Căsătoria este o problemă foarte vastă pe care putem să o studiem peste tot în natură. Astfel, în chimie, fizică, astronomie, botanică, anatomie, psihologie, etc., vorbim fără încetare despre căsătorie. Să luăm numai exemplul apei, care este un element indispensabil vieţii în univers. Ce este apa? Un copil născut din unirea unui tată, oxigenul, şi a unei mame, hidrogenul: H2O. Da, şi de ce unirea unui 1 (O) şi a 2 (H2O)?… Pentru că 1 este numărul principiului masculin, şi 2 este numărul principiului feminin.
Să luăm, de asemenea, exemplulcuvântului. Cum produce omul cuvântul? Cu braţele sale, cu picioarele sale, cu urechile, cu nasul său, cu pântecul său? Nu, cu gura sa. Şi gura din ce este formată? Din limbă şi cele două buze; şi atunci când limba şi cele două buze se pun în mişcare produc cuvântul articulat. Limba este principiul masculin şi cele două buze sunt principiul feminin. Astfel, principiul masculin şi principiul feminin produc un copil: cuvântul. Vedeţi ştiinţa formidabilă care este conţinută în această pagină a marii cărţi a naturii vii!
Dacă filozofii ar fi reflectat asupra mecanismelor cuvântului, asupra elementelor care intră în joc pentru ca omul să poate scoate sunete articulate, ei ar fi putut descoperi prin analogie că Dumnezeu conţinea mai înainte în El cele două principii prin care El a creat pe Fiul său, Cuvântul, şi că fiul a pus în mişcare toate creaturile. Pentru că, cuvântul nu este lipsit de sens, nu este rostit fără un motiv, el e adresat cuiva în vederea a ceva. “La început a fost cuvâtul” a spus sfântul Ioan. Cuvâtul reprezintă mişcarea, copilul.
Acum, iată esenţialul din ceea ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi. La fel cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, la fel în planul fizic, jos, oamenii crează viaţă. În gură, cele două principii sunt împreună, mereu împreună.
Pentru a putea vorbi, trebuie ca cele două buze şi limba să fie împreună pentru a produce sunete. Încercaţi să articulaţi fraze fără a vă pune limba şi buzele în mişcare, nu veţi reuşi. În Dumnezeu cele două principii sunt împreună, unite; ele nu sunt niciodată separate, de aceea Dumnezeu crează fără încetare. În timp ce oamenii
se comportă ca şi cum cele două principii ar fi separate, bărbaţii posedă numai principiul masculin iar femeile numai principiul feminin; dar cum, pentru a crea viaţă, trebuie să le unim, iată o serie întreagă de dificultăţi şi complicaţii!
Toate creaturile care nu dezvoltă în ele însele cele două principii, masculin şi feminin, nu sunt cu adevărat imaginea lui Dumnezeu, şi ele nu au plenitudinea. Evident, eu nu mă refer la faptul de a avea cele două principii în plan fizic, ci în plan spiritual: principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, unite împreună.
Numai fiinţele care au realizat unirea celor două principii în ele însele, principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, acestea sunt în adevăr şi posedă forţa. Şi cine sunt aceste fiinţe? Sunt adevăraţii Maeştrii,adevăraţii Iniţiaţi, care au înţeles sfânta treime a Iubirii, a Înţelepciunii şi a Adevărului. Aceste fiinţe se manifestă cu adevărat ca reprezentanţii lui Dumnezeu, conductorii lui Dumnezeu şi trăiesc în plenitudine. Iată modelele de urmat.
Cuvântul nu poate fi realizator, el nu poate acţiona asupra materiei pentru a o fasona decât dacă el esteplin dedragoste şiinteligenţă. Cuvintele goale, cuvintele fără sens, cuvintele în aer, nu pot produce nimic. Vedeţi,toate acestea ne obligă să studiem şi să facem eforturi pentru ca cuvintele noastre să producă efecte în lumea întreagă, în întreaga creaţie, în lumea vizibilă şi în lumea invizibilă; pentru ca ele să pună în mişcare oamenii, îngerii, arhanghelii, spiritele şi elementele. Trebuie deci ca în cuvinte să fie inteligenţă, lumină, dar să fie de asemenea căldură, multă dragoste, plenitudinea iubirii. În acel moment, da, cuvintele devin puternice. E clar acum? Deci, atunci când vorbiţi cu prietenii voştri, cu soţul sau soţia voastră, cu copiii voştri şi nu aveţi rezultate,aceasta dovedeşte foarte simplu că cuvintele nu sunt încă aşa de luminoase şi pline de căldură.
Voi toţi, noi toţi, purtăm în noi înşine, în gura noastră simboluri de o importanţă cosmică. Toată lumea are o gură, dar cu această gură fiecare se plânge în loc să mulţumească, să mulţumească zi şi noapte că au o gură, şi o limbă în mişcare! Străduindu-se să nu facă prosti cu această limbă, pentru că se spune că ea nu are os, dar sfărâmă oase. Da, când nu sunteţi nici inteligenţi, nici înţelepţi, nici rezonabili, nici buni, sfărâmaţi oasele altora cu limba: e destul să puneţi limba în mişcare şi distrugeţi familii, faceţi oamenii să se piardă, sau îi masacraţi, şi faceţi toate acestea cu gura, cu limba!
E timpul să conştientizăm în fine că Dumnezeu ne-a dat ceva preţios: gura cu limba. Trebuie să conştietizăm acestea şi să spunem: “Doamne Dumnezeule, iartă-mă că nu am înţeles până acum comorile pe care Tu le-ai pus în gura mea, că nu am înţeles că pronunţând cuvinte pot să Te imit, să devin ca şi Tine. Nu mi-am dat seama că fac rele cu cuvintele mele: am spus lucruri fără bun simţ, am rănit oamenii, am perturbat creaturile şi am dărâmat totul la pământ cu ajutorul acestui instrument pe care Tu mi l-ai dat.În loc să fac bine, de a consola, de a susţine, de a dirija, de a ghida făpturile, în loc să le dau viaţă şi să le învii, în loc să le ridic şi să le proiectez către Tine, Domnul, Creatorul, eu le-am demolat şi le-am degradat. Iartă-mă şi învaţă- mă cum să-mi folosesc gura şi limba pentru a face bine, pentru a lumina şi a încălzi pe alţii, nu numai pentru a mânca, a bea şi a spune prosti fără a înţelege nimic vreodată.”
Gura este un organ extraordinar, atât de puternic, încât trebuie să tremurăm şi să veghem ca să nu lăsăm să scape cuvinte veninoase, ci cuvinte constructive, educative şi dătătoare de viaţă. Şi chiar dacă în aparenţă dojeniţi sau condamnaţi pe alţii, nu trebuie să aveţi ca scop decât faptul de a-i ajuta şi a-i lumina. Din acel moment vă veţi crea un viitor indescriptibil de frumos. E scris în Evanghelii: “Prin cuvintele tale te vei justifica, şi prin cuvintele tale vei fi condamnat” adică viitorul tău va fi bun sau rău, luminos sau tenebros, celest sau infernal, după cuvintele pe care le-ai rostit în timpul existenţei tale.
Deci, cuvintele sunt de o aşa importanţă pentru construcţia viitorului nostru încât trebuie să reflectăm şi să medităm întreaga viaţă asupra acestui subiect. Trebuie să luăm în consideraţie importanţa cuvântului şi, deschizând gura, să veghem aceasta acţiune să fie întotdeauna de partea binelui.
Pot merge mai departe aprofundând această idee pentru a vă arăta că totul este legat, că există în univers o lege a corespondenţei absolute. Soarele vorbeşte… El vorbeşte, şi cuvântul său este viaţa, el vorbeşte şi cuvântul său e lumina care cade aici pe pământ, pe plante, animale şi oameni. Iată, soarele invizibil, care acţionează asupra soarelui vizibil, produce lumina şi această lumină se transformă în căldură. Să presupunem acum că limba corespunde tatălui, cele două buze mamei, şi cuvântul copilului; atunci, ceea ce dă tatăl mamei, acesta e cuvântul care vitalizează, care animă. E aceeaşi lege: la fel cum soarele invizibil acţionează asupra soarelui vizibil, care acţionează apoi asupra pământului pentru a-l fertiliza, la fel bărbatul fertilizează femeia, la fel cuvântul fertilizează sufletele şi inimile. E aceeaşi lege. În acel moment, cel ce vorbeşte devine tatăl, cel ceascultă devine mama, şi naşte copii…
“Atunci, veţi spune, bărbaţii pot deveni mame?” Da, desigur, pentru că cel ce ascultă este ca o femeie. E suficientă o schimbare de polaritate. Atunci când o femeie îi vorbeşte soţului său ea ia o polaritate masculină,iar soţul care ascultă ia polaritate feminină şi naşte copii. Copii sunt sentimentele, emoţiile, gândurile,
deciziile şi actele. Vedeţi, acelaşi principiu se aplică în toate circumstanţele, în toate regiunile, în toate domeniile.
E vorba de aceeaşi lege, infailibilă. Trebuie să ştim să jonglăm de la un plan la altul.
Încercaţi deci de acum înainte să lărgiţi felul vostru de a vedea lucrurile. Dacă rămâneţi neclintiţi în anumite concepţii nu veţi înţelege niciodată plenitudinea vieţii, pentru că totul este legat. “Ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.”. Mulţi spiritualişti repetă această frază fără a o înţelege cu adevărat, pentru că nu ştiu la ce anume corespund cuvintele “jos” şi “sus”. Pentru a le înţelege, trebuie să le înlocuim prin alte cuvinte reprezentând imagini, creaturi, existenţe sau lumi… Ce am putea pune în locul cuvântului “jos”? Jos, poate fi sexul, poate fi pământul, femeia, materia sau infernul. Iar “sus” poate fi creierul, cerul sau soarele, omul, spiritul… aici Hermes Trismegistul a păstrat secretul, nu a precizat, noi suntem cei ce trebuie să căutăm.
Dar ceea ce este extraordinar, e că a mai adăugat “pentru a face miracolele unui singur lucru”. Da, “ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos pentru a face miracolele unui singur lucru.” Deci, jos şi sus fac ceva împreună, produc “un singur lucru”, copilul. Şi ce este acest singur lucru? Hermes Trismegistul nu a explicat. Vedeţi, limba şi cele două buze sunt două lucruri care se unesc pentru a face miracolele unui singur lucru, care poate fi Cuvântul. Dar ceea ce este sigur este că trebuie doi pentru a produce acest singur lucru: principiul masculin şi principiul feminin, ceea ce este sus şi ceea ce este jos. Când un bărbat şi o femeie vor să aibă un copil, trebuie ca unul să se pună în sus şi celălalt în jos. Cel care este jos este ca şi cel care este sus; diferenţa este în poziţie. Şi de ce? Pentru a produce miracolele unui singur lucru: copilul.
Deci, reflectaţi acum, încercaţi să nu vă mai treacă viaţa fără a vedea nimic, fără a înţelege, în somn şi în incoştienţă. Trăiţi de acum înainte o viaţă plină de sens, lăsaţi tot ceea ce vă reţine în regiunile inferioare, toate senzaţiile, ocupaţiile, care nu vă aduc nimic! Luaţi esenţialul şi la treabă!
“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus.” Aceste cuvinte a lui Hermes Trismegistul ne relevă că înainte de a exista jos, printre oameni, căsătoria exista deja sus. Da, sus, între principiile cosmice masculin şi feminin se realizează fără încetare o unire, un schimb care, în planul fizic, se reflectă sub forma căsătoriei.
Iată ce ne relevă Ştiinţa iniţiatică. E spus în Geneză: “La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Cerul şi pământul sunt două simboluri pe care trebuie să le interpretăm, la fel şi relaţiile care există între ele; acestea sunt simbolurile celor două principii emisiv şi receptiv, masculin şi feminin. Cele două principii se unesc şi din această unire se nasc copii.Tot ceea ce vedeţi şi chiar şi ceea ce nu vedeţi este o creaţie a celor două principii. Tot ceea ce este produs pe pământ este un copil a acestei uniri a pământului cu cerul. Dacă pământul şi-ar tăia legătura, dacă nu ar mai fi legat de cer, cerul nu i-ar mai da nici energiile sale, nici elanul său, iar pământul ar deveni un deşert.
Cerul şi pământul, principiul masculin şi principiul feminin există deja în regnurile sublime din înalt, şi ele se reflectă mai departe în toate regiunile şi în toate domeniile până în planul fizic. Peste tot, nu vedem decât decât unirea celor două principii, masculin şi feminin iar această unire produce o forţă, o energie. Când vreţi să branşaţi un aparat electric folosiţi o priză tată şi o priză mamă, dar aţi remarcat că fiecare dintre ele sunt polarizate? Sunt două şi două… Da, fiecare lucru, fiecare fiinţă posedă în ea însăşi cei doi poli. Pământul, cerul, bărbatul, femeia au fiecare în sine doi poli. Deci, când se unesc, acestea face patru, şi iată forţele care circulă, iată copiii care se nasc. Dar fără acest contact, fără această unire, această fuziune, acest schimb, nu se produce.
Acum, dacă ne punem această problemă în domeniul vieţii interioare, vom înţelege că atât timp cât omul nu va stabili un contact cu o realitate care îl depăşeşete: cerul, lumea divină, el va rămâne singur. Şi dacă rămâne singur va rămâne steril, improductiv, şi va dispărea într-o zi fără a lăsa urme. Veţi spune: “Dar am o soţie (un soţ); şi avem copii!” Da, în planul fizic, dar aceasta nu ajunge. Adevărata căsătorie este de a şti cum să lucrezi cu cele două principii în toate domeniile. Dacă îndepliniţi condiţiile în planul fizic, material, aveţi rezultate: o întreagă populaţie, e de înţeles, dar în alte domenii sunteţi singur, steril, pentru nu aţi înţeles această lege a căsătoriei în toate regiunile: în plan astral, în plan mental, etc…
“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.” Sus este domeniul divin; jos, e planul fizic. Tot ceea ce găsim în planul material corespunde unui adevăr din planul spiritual. În planul spiritual, ca şi în planul fizic, trebuie să ştim să stabilim contacte. Iniţiaţii au ascuns acest adevăr în simbolul şarpelui care îşi muşcă coada. Iată simbolul adevăratei căsătorii. Veţi spune: “Cum? Un şarpe care îşi înghite coada e simbolul căsătoriei?” Da, pentru că adevărata căsătorie este în fiinţa umană, e fuziunea capului şi a cozii. Cealaltă căsătorie nu este decât reflectarea acesteia.
În conştiinţa sa omul este separat de el însuşi. Trebuie deci să regăsească acea parte pe care nu o cunoaşte şi să se unească cu ea. Această idee e conţinută şi de formula: “Cunoaşte-te pe tine însuţi” care era înscrisă pe frontispiciul oracolului din Dephi. Dar foarte puţini au înţeles sensul acestei inscripţii. Am citit într-o zi un comentariu făcut de un profesor universitar de la Sorbona, şi am rămas siderat: chiar şi cei mai erudiţi nu înţeleg nimic şi explică această frază ca şi copiii, fără pic de adevăr, fără profunzime.
A te cunoaşte, nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu calităţile şi defectele sale sau a cunoaşte limitele condiţiei umane. Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se cunoaşte. În “Cunoaşte-te pe tine însuţi” ce este acest “însuţi”? Braţele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gândurile? Nu. Acest însuţi e o parte de Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus… Şi acolo trebuie omul să se afle pentru a se cunoaşte, în această entitate imortală, omniscientă, care e
atotputernică: Eu-l său superior, care e o bucată de Dumnezeu… şi trebuie să conştientizeze că depinde de El, că face parte din El, că nu există ca existenţă nici ca activitate separată de El. În acel moment omul va descoperi că tot ceea ce gândea, tot ceea ce simţea era o iluzie, un lucru ireal, iar realitatea era acest Eu, acest Sine interior care este Dumnezeu Însuşi, şi că, dacă ar face eforturi pentru a se lega de El, pentru a simţi că face parte din El, de a fi unul împreună cu El, conştiinţa sa s-ar topi în Etern, iar el şi-ar extrage forţa, lumina, iubirea din Etern; el nu s-ar mai simţi ca ceva separat, mic, suferind, ci s-ar simţi ca şi Dumnezeu Însuşi!
V-am mai explicat: cât timp omul se va identifica cu corpul său fizic, el va rămâne vulnerabil, slab, muritor ca şi corpul fizic, şi va fi atins de orice i se întâmplă corpului său. Dar dacă el încetează să se identifice cu corpul său fizic şi cu impulsurile sale instinctive pentru a se identifica cu centrul universului, cu sursa vieţii, cu Creatorul, el se va îndepărta din ce în ce mai mult de slăbiciune, de bătrâneţe, de boală şi de moarte, el se va apropia de Cel ce este nemuritor, omniscient, omniprezent. Din acest motiv insistă Iniţiaţii asupra acestui “însuţi”. Pentru că atât timp cât omul se va mulţumi de a cunoaşte orice altceva în afara lui, el nu va atinge niciodată lucrurile la care aspiră: libertate, pace, fericire. A se cunoaşte înseamnă a se topi în imensitatea lui Dumnezeu.
Deci, înţelegeţi-mă bine, când Iniţiaţii antici Greci spuneau: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ei nu preconizau de a se cunoaşte în toate slăbiciunile şi în toate limitările, pentru că slăbiciunile, limitările, viciile nu sunt “tu însuţi”. Iată ceea ce trebuie înţeles.
Evident, această fuziune cu Dumnezeu nu se poate face aşa de rapid. Chiar în toată existenţa lor, unii nu reuşesc să aibă această conştiinţă superioară graţie căreia să simtă că sunt una cu Eternul. Din timp în timp ei au o străfulgerare, o iluminare, dar a doua zi se simt iar separaţi, slabi, nenorociţi. Cel care a realizat această fuziune cu Eu-l său superior se găseşte în pace şi în lumină, se simte nemuritor. El a ajuns la un grad de conştiinţă atât de elevat, atât de vast, încât consideră toate creaturile ca şi cum ar face parte din el însuşi, iar el nu mai are inamici, nu mai poate face rău la nimeni, el iubeşte toate fiinţele pentru că simte că el însuşi trăieşte în toate creaturile. El se supune unei morale superioare. Iată un nou sens al formulei: : “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă, o întreagă asceză e necesară. În India se numeşte Jnani- Yoga. Pentru a ajunge la conştiinţa identificării cu Dumnezeu, yoghinii hinduşi se servesc de formula “Eu, sunt El”. Meditând mult la această frază, yoghinul conştientizează că eu-l său nu există, că eu-l nu este altceva decât “El”, Domnul… El e unic, atotputernic, singura realitate.
Să aprofundăm acum semnificaţia cuvântului “a se cunoaşte”. Citiţi în Biblie că Adam a cunoscut-o pe Eva şi s-a născut Cain… el nu o cunoştea înainte? Abraham cunoscut-o pe Sarah şi s-a născut Isaac…
Cunoaşterea subînţelege un contact. E o apropierea a doi poli care vor să se topească sau, dacă vreţi, să se guşte unul pe altul. Da, ce fac copiii când sunt mici? Ei iau tot ce le cade în mână şi duc la gură. Astfel învaţă ei să cunoască lucrurile. Pentru copil, organul cunoaşterii nu este creierul, ci gura: el vrea să guşte totul. Iar pentru a cunoaşte un miros, un sunet, o imagine sau un gând, ce faceţi? Le lăsaţi să pătrundă în nasul vostru, sau în urechile voastre sau în ochii voştri sau în capul vostru. Deci, cunoaşterea nu e nimic altceva decât a lăsa să
penetreze într-un organ al corpului nostru obiectul pe care vrem să-l cunoaştem. Şi pentru naşterea copiilor,e aceeaşi lege. Cunoaşterea se realizează prin penetrare: ceva ne penetrează pentru a fuziona cu noi.
În această fuziune cu un obiect sau cu o fiinţă, noi vibrăm în armonie, la aceeaşi lungime de undă cu el. Să presupunem că avem două diapazoane cu braţele de aceeaşi lungime… Când faceţi să vibreze pe unul, celălalt va răspunde pentru că vibrează pe aceeaşi lungime de undă. Deci, pentru a ne cunoaşte, pentru a cunoaşte acea fiinţă divină care e înlăuntrul nostru trebuie să ajungem să vibrăm pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Numai aceasta e condiţia de a o cunoaşte.
Să reluăm acum simbolul şarpelui care îşi înghite coada. El îşi înghite coada, adică uneşte cei doi poli masculin şi feminin pentru că vrea să se cunoască… Dar să presupunem că şarpele e foarte lung: cinci sute, o mie, două mii de metri… Într-o zi, plimbându-se, el găseşte o coadă jos, se întreabă ce este şi o muşcă… Şi iată că descoperă că e propria sa coadă! Ca şi puii de pisică: ei se joacă cu coada lor şi când o muşcă scot sunete ascuţite, au înţeles că e a lor! Omul e o fiinţă a cărui realitate depăşeşte cu mult aparenţa sa fizică: ceea ce se plimbă aici pe pământ, e coada sa… iar capul, unde e capul său?… Cât timp cei doi poli – capul şi coada – vor fi separaţi în el, el se va mulţumi să se târască.
Coada trebuie să găsească capul şi să se unească cu el; coada, eu-l inferior, trebuie să se unească cu capul, Eu-l superior, care e în înalt, în cer. În acel moment contactul e realizat, şi se face o circulaţie de energii armonioase, constante. În om, acest şarpe se găseşte în coloana vertebrală, e şarpele Kundalini, care odată trezit se ridică în lungul coloanei vertebrale. Când cei doi poli sunt în fine reuniţi, adică când Kundalini, de jos, se uneşte cu spiritul universal, Shiva, omul se cunoaşte, e în plenitudine.
“Cunoaşte-te pe tine însuţi”. “Tine însuţi”, nu e coada care mişcă aici în planul fizic, ci e capul, spiritul care este în înalt. Adevărata căsătorie este adevărata cunoaştere. Dar omul nu a realizat încă această căsătorie în el însuşi; el o realizează numai în afara lui: peste tot el face branşamente, legături, plasează circuite în uzine, în administraţie, în politică, în economie, peste tot, cu excepţia forului său interior. Acolo, nu mai ştie să branşeze nimic, de aceea se simte incomplet.
Cea mai mare realizare la care fiinţa umană poate să aspire este de a uni eu-l inferior cu Eu-l superior, coada cu capul. Evident, coada posedă câteva calităţi, ea are cel puţin forţa de a se mişca. Dar capul posedă multe altele în plus: ochii, urechile, gura, creierul. Deci, dacă vom putea să ne unim cu Eu-l nostru superior care are facultăţi atât de dezvoltate, vom cunoaşte tot ceea ce el cunoaşte, vom vedea tot ceea ce el vede şi vom auzi tot ceea ce el aude, şi vom fi perfecţi. Dar atât timp cât suntem separaţi, cât timp suntem doar o coadă care se mişcă, suntem privaţi de aceste bogăţii.
Trebuie să unim coada cu capul… Trebuie să “alăturăm cele două capete”. De secole, Iniţiaţii au lansat această formulă în lume, dar oamenii i-au pierdut sensul; ei o folosesc numai pentru partea materială, şi, la sfârşitul lunii, când banii încep să lipsească, ei spun: “Nu reuşesc să alătur cele două capete”. În realitate aceste două capete sunt coada şi capul şarpelui. A alătura cele două capete înseamnă a ajunge să dezvoltăm succesiv toate ceakrele, de la ceakra Mulhadhara de jos până la ceakra Sahasrara de sus, pentru a face unitatea. Cât timp nu vom reuşi să alăturăm cele două capete, vom fi în mizerie şi în privaţiuni. Ei da, e adevărat şi în planul spiritual ca şi în planul fizic.
Toate puterile creaţiei se găsesc în căsătorie. Aţi văzut vreun bărbat sau o femeie care au adus singuri un copil pe lume? Nu, pentru aceasta trebuie să fie doi. De aceea toţi care nu se căsătoresc cu Cerul nu vor putea niciodată deveni creatori, ei vor rămâne celibatari. Trebuie să ne căsătorim, dar cu Cerul pentru a avea mulţi copii. Se spune în Geneză: “Creşteţi şi vă înmulţiţi!” Dar oamenii nu au înţeles această prescripţie decât în plan fizic. Fiecare comandament are cel puţin trei interpretări, dar oamenii se mulţumesc să înţeleagă lucrurile în plan fizic, şi aici este greşeala: de a nu vrea să meargă mai departe. Trebuie să creştem şi să ne multiplicăm, da, dar în lumea gândurilor şi sentimentelor, pentru a popula zi şi noapte pământul cu mici creaturi luminoase şi înnaripate care vor merge să influenţeze lumea întreagă pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu…
Trebuie să ne gândim la căsătorie, dar în înalt. Iată noua înţelegere, noua filozofie.
Dacă dimineaţa mergem să vedem răsăritul soarelui, este pentru că soarele e un centru, centrul sistemului nostru solar, şi privindu-l, noi ne îndreptăm spre propriul nostru centru. Eu-l nostru, adevăratul Eu, nu locuieşte aici; el e foarte departe în afara corpului nostru, el locuieşte în soare. Dar el are legături cu micul eu iluzoriu, aici, pe pământ, şi de fiecare dată când reuşim să stabilim conştient comunicaţia între cele două eu-ri, micul eu e atras în soare, şi acolo trăieşte în bucurie, în lumină. De aceea, amintiţi-vă, v-am dat anumite exerciţii de făcut la răsăritul soarelui. Vă imaginaţi, de exemplu, că sunteţi în soare şi că de acolo sus vă vedeţi aici pe pământ şi vă zâmbiţi, vă spuneţi: “Deci, bătrâne, eşti acolo, dacă ai şti ce bine e aici!” Astfel, o legătură se formează între eu-l vostru inferior şi Eu-l superior, restabiliţi legătura cu voi înşivă, vă regăsiţi. Dacă faceţi acest exerciţiu ani de zile, veţi ajunge să căpătaţi calităţile Eu-lui vostru superior. Şi cum Eu-l vostru superior este nemuritor, el cunoaşte întraga istorie a lumii şi v-o poate comunica. Cum el este liber, vă va da puterile sale. Cum el e plonjat într-un ocean de fericire, vă va da o fericire indescriptibilă.
Când bărbaţii şi femeile se unesc, ei simt o bucurie imensă, dar nu ştiu ce semnifică această bucurie. Ori, tocmai, această bucurie e manifestarea adevărului acestei metode: “a uni cele două capete”! Când omul a ajuns să unească cele două capete el a reuşit să se regăsească şi este în plenitudine. E aceeaşi bucurie, aceeaşi dilatare care îl învăluie, dar de o natură mult mai subtilă. Acestea sunt extazele de care vorbesc toţi sfinţii, yoghinii şi Iniţiaţii care au reuşit să se regăsească.
Deci, iată, în câteva cuvinte, v-am prezentat taina căsătoriei. Trebuie să vă căsătoriţi, dar nu numai cu creaturi exterioare vouă, pentru că în exterior vă pierde energiile. Trebuie să vă căsătoriţi cu voi înşivă, pentru ca toate energiile voastre să se multiplice.
OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Tradiţia povesteşte că la origine, fiinţa umană a fost creată bărbat şi femeie. Deci, orice bărbat este în acelaşi timp bărbat şi femeie, şi orice femeie este în acelaşi timp femeie şi bărbat. A fi bărbat sau femeie înseamnă a nu fi decât o jumătate, şi nu-i rămâne fiecăruia de făcut altceva decât să îşi găsească jumătatea complementară. Unde? În el însuşi. Acesta este lucrul care nu se ştie. Pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie adevărata căsătorie este unirea interioară cu cealaltă jumătate a fiinţei sale şi nu unirea exterioară cu o altă femeie sau
un alt bărbat. Da, aceasta este adevărata căsătorie: a găsi această cealaltă jumătate a eului propriu, a o atrage şi a fuziona cu ea şi a deveni, în fine, o fiinţă completă pentru a realiza o muncă magică.
Majoritatea căsătoriilor care se fac pe pământ nu sunt decât experienţe, încercări, mai mult sau maipuţin reuşite, aşteptând de a putea realiza adevărata căsătorie care este de ordin spiritual.Această adevărată căsătorie e reprezentată în religiile Indiei prin simbolul lingamului. Cunoaşteţi acest simbol: el învaţă că cele două principii (principiul masculin reprezentat de linia verticală, şi principiul feminin reprezentat de baza orizontală) nu trebuie să fie niciodată separate în fiinţa umană. Fiecare bărbat, fiecare femeie trebuie să ajungă să realizeze interior uniunea celor două principii. Desigur, este foarte dificil; şi chiar, majoritatea timpului, când bărbatul şi femeia se unesc fizic, în realitate ei rămân separaţi: în sufletul lor, în capul lor, ei sunt separaţi. Faptul că ei sunt separaţi fizic, aceasta nu are importanţă; ceea ce este important, este ca fiecare să realizeze în el însuşicăsătoria principiului masculin şi al principiului feminin.
Dacă sunteţi capabili de a înţelege misterele căsătoriei, veţi înţelege toate secretele vieţii. Căsătoria este lucrul cel mai răspândit, dar foarte puţini îi cunosc sensul ei profund. Câte unul se plictiseşte, şi se căsătoreşte
pentru a se distra… sau are nevoie să plăceri senzuale şi căută partenera (sau partenerul) care îi va da aceste plăceri… sau e sărac şi se căsătoreşte pentru a se îmbogăţi… sau e incapabil de a se descurca singur în viaţă şi îi trebuie o servitoare sau un valet pentru a-l ajuta. Despre motivele pentru care oamenii se căsătoresc, să nu mai îmi spuneţi!
Pentru mine, căsătoria este un act atât de sublim încât nu sunt sigur că l-am aprofundat cu adevărat. Ceeace ştiu, este că numai căsătoria spirituală permite realizarea lucrurilor mari. Cât timpbărbatul nu este căsătorit
interior, el are forţa, chintesenţa, dar nu o poate condensa pentru ca ea să fie vizibilă, tangibilă, reală în planul fizic:lui îi lipseşte factorul capabil de a furniza materia pentru realizarea lucrurilor, adică tocmai principiul feminin. Şi
dacăfemeia nu este căsătorită interior, ea are toate materiale, dar nu are flama, scânteia care trebuie să îmbrăţişeze totul. Ea poate avea multă materie, dar această materie nu se aprinde, e moartă, stagnantă, pentru că spiritul e absent. Nu uitaţi aceasta.
Căsătoria este o problemă foarte vastă pe care putem să o studiem peste tot în natură. Astfel, în chimie, fizică, astronomie, botanică, anatomie, psihologie, etc., vorbim fără încetare despre căsătorie. Să luăm numai exemplul apei, care este un element indispensabil vieţii în univers. Ce este apa? Un copil născut din unirea unui tată, oxigenul, şi a unei mame, hidrogenul: H2O. Da, şi de ce unirea unui 1 (O) şi a 2 (H2O)?… Pentru că 1 este numărul principiului masculin, şi 2 este numărul principiului feminin.
Să luăm, de asemenea, exemplulcuvântului. Cum produce omul cuvântul? Cu braţele sale, cu picioarele sale, cu urechile, cu nasul său, cu pântecul său? Nu, cu gura sa. Şi gura din ce este formată? Din limbă şi cele două buze; şi atunci când limba şi cele două buze se pun în mişcare produc cuvântul articulat. Limba este principiul masculin şi cele două buze sunt principiul feminin. Astfel, principiul masculin şi principiul feminin produc un copil: cuvântul. Vedeţi ştiinţa formidabilă care este conţinută în această pagină a marii cărţi a naturii vii!
Dacă filozofii ar fi reflectat asupra mecanismelor cuvântului, asupra elementelor care intră în joc pentru ca omul să poate scoate sunete articulate, ei ar fi putut descoperi prin analogie că Dumnezeu conţinea mai înainte în El cele două principii prin care El a creat pe Fiul său, Cuvântul, şi că fiul a pus în mişcare toate creaturile. Pentru că, cuvântul nu este lipsit de sens, nu este rostit fără un motiv, el e adresat cuiva în vederea a ceva. “La început a fost cuvâtul” a spus sfântul Ioan. Cuvâtul reprezintă mişcarea, copilul.
Acum, iată esenţialul din ceea ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi. La fel cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, la fel în planul fizic, jos, oamenii crează viaţă. În gură, cele două principii sunt împreună, mereu împreună.
Pentru a putea vorbi, trebuie ca cele două buze şi limba să fie împreună pentru a produce sunete. Încercaţi să articulaţi fraze fără a vă pune limba şi buzele în mişcare, nu veţi reuşi. În Dumnezeu cele două principii sunt împreună, unite; ele nu sunt niciodată separate, de aceea Dumnezeu crează fără încetare. În timp ce oamenii
se comportă ca şi cum cele două principii ar fi separate, bărbaţii posedă numai principiul masculin iar femeile numai principiul feminin; dar cum, pentru a crea viaţă, trebuie să le unim, iată o serie întreagă de dificultăţi şi complicaţii!
Toate creaturile care nu dezvoltă în ele însele cele două principii, masculin şi feminin, nu sunt cu adevărat imaginea lui Dumnezeu, şi ele nu au plenitudinea. Evident, eu nu mă refer la faptul de a avea cele două principii în plan fizic, ci în plan spiritual: principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, unite împreună.
Numai fiinţele care au realizat unirea celor două principii în ele însele, principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, acestea sunt în adevăr şi posedă forţa. Şi cine sunt aceste fiinţe? Sunt adevăraţii Maeştrii,adevăraţii Iniţiaţi, care au înţeles sfânta treime a Iubirii, a Înţelepciunii şi a Adevărului. Aceste fiinţe se manifestă cu adevărat ca reprezentanţii lui Dumnezeu, conductorii lui Dumnezeu şi trăiesc în plenitudine. Iată modelele de urmat.
Cuvântul nu poate fi realizator, el nu poate acţiona asupra materiei pentru a o fasona decât dacă el esteplin dedragoste şiinteligenţă. Cuvintele goale, cuvintele fără sens, cuvintele în aer, nu pot produce nimic. Vedeţi,toate acestea ne obligă să studiem şi să facem eforturi pentru ca cuvintele noastre să producă efecte în lumea întreagă, în întreaga creaţie, în lumea vizibilă şi în lumea invizibilă; pentru ca ele să pună în mişcare oamenii, îngerii, arhanghelii, spiritele şi elementele. Trebuie deci ca în cuvinte să fie inteligenţă, lumină, dar să fie de asemenea căldură, multă dragoste, plenitudinea iubirii. În acel moment, da, cuvintele devin puternice. E clar acum? Deci, atunci când vorbiţi cu prietenii voştri, cu soţul sau soţia voastră, cu copiii voştri şi nu aveţi rezultate,aceasta dovedeşte foarte simplu că cuvintele nu sunt încă aşa de luminoase şi pline de căldură.
Voi toţi, noi toţi, purtăm în noi înşine, în gura noastră simboluri de o importanţă cosmică. Toată lumea are o gură, dar cu această gură fiecare se plânge în loc să mulţumească, să mulţumească zi şi noapte că au o gură, şi o limbă în mişcare! Străduindu-se să nu facă prosti cu această limbă, pentru că se spune că ea nu are os, dar sfărâmă oase. Da, când nu sunteţi nici inteligenţi, nici înţelepţi, nici rezonabili, nici buni, sfărâmaţi oasele altora cu limba: e destul să puneţi limba în mişcare şi distrugeţi familii, faceţi oamenii să se piardă, sau îi masacraţi, şi faceţi toate acestea cu gura, cu limba!
E timpul să conştientizăm în fine că Dumnezeu ne-a dat ceva preţios: gura cu limba. Trebuie să conştietizăm acestea şi să spunem: “Doamne Dumnezeule, iartă-mă că nu am înţeles până acum comorile pe care Tu le-ai pus în gura mea, că nu am înţeles că pronunţând cuvinte pot să Te imit, să devin ca şi Tine. Nu mi-am dat seama că fac rele cu cuvintele mele: am spus lucruri fără bun simţ, am rănit oamenii, am perturbat creaturile şi am dărâmat totul la pământ cu ajutorul acestui instrument pe care Tu mi l-ai dat.În loc să fac bine, de a consola, de a susţine, de a dirija, de a ghida făpturile, în loc să le dau viaţă şi să le învii, în loc să le ridic şi să le proiectez către Tine, Domnul, Creatorul, eu le-am demolat şi le-am degradat. Iartă-mă şi învaţă- mă cum să-mi folosesc gura şi limba pentru a face bine, pentru a lumina şi a încălzi pe alţii, nu numai pentru a mânca, a bea şi a spune prosti fără a înţelege nimic vreodată.”
Gura este un organ extraordinar, atât de puternic, încât trebuie să tremurăm şi să veghem ca să nu lăsăm să scape cuvinte veninoase, ci cuvinte constructive, educative şi dătătoare de viaţă. Şi chiar dacă în aparenţă dojeniţi sau condamnaţi pe alţii, nu trebuie să aveţi ca scop decât faptul de a-i ajuta şi a-i lumina. Din acel moment vă veţi crea un viitor indescriptibil de frumos. E scris în Evanghelii: “Prin cuvintele tale te vei justifica, şi prin cuvintele tale vei fi condamnat” adică viitorul tău va fi bun sau rău, luminos sau tenebros, celest sau infernal, după cuvintele pe care le-ai rostit în timpul existenţei tale.
Deci, cuvintele sunt de o aşa importanţă pentru construcţia viitorului nostru încât trebuie să reflectăm şi să medităm întreaga viaţă asupra acestui subiect. Trebuie să luăm în consideraţie importanţa cuvântului şi, deschizând gura, să veghem aceasta acţiune să fie întotdeauna de partea binelui.
Pot merge mai departe aprofundând această idee pentru a vă arăta că totul este legat, că există în univers o lege a corespondenţei absolute. Soarele vorbeşte… El vorbeşte, şi cuvântul său este viaţa, el vorbeşte şi cuvântul său e lumina care cade aici pe pământ, pe plante, animale şi oameni. Iată, soarele invizibil, care acţionează asupra soarelui vizibil, produce lumina şi această lumină se transformă în căldură. Să presupunem acum că limba corespunde tatălui, cele două buze mamei, şi cuvântul copilului; atunci, ceea ce dă tatăl mamei, acesta e cuvântul care vitalizează, care animă. E aceeaşi lege: la fel cum soarele invizibil acţionează asupra soarelui vizibil, care acţionează apoi asupra pământului pentru a-l fertiliza, la fel bărbatul fertilizează femeia, la fel cuvântul fertilizează sufletele şi inimile. E aceeaşi lege. În acel moment, cel ce vorbeşte devine tatăl, cel ceascultă devine mama, şi naşte copii…
“Atunci, veţi spune, bărbaţii pot deveni mame?” Da, desigur, pentru că cel ce ascultă este ca o femeie. E suficientă o schimbare de polaritate. Atunci când o femeie îi vorbeşte soţului său ea ia o polaritate masculină,iar soţul care ascultă ia polaritate feminină şi naşte copii. Copii sunt sentimentele, emoţiile, gândurile,
deciziile şi actele. Vedeţi, acelaşi principiu se aplică în toate circumstanţele, în toate regiunile, în toate domeniile.
E vorba de aceeaşi lege, infailibilă. Trebuie să ştim să jonglăm de la un plan la altul.
Încercaţi deci de acum înainte să lărgiţi felul vostru de a vedea lucrurile. Dacă rămâneţi neclintiţi în anumite concepţii nu veţi înţelege niciodată plenitudinea vieţii, pentru că totul este legat. “Ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.”. Mulţi spiritualişti repetă această frază fără a o înţelege cu adevărat, pentru că nu ştiu la ce anume corespund cuvintele “jos” şi “sus”. Pentru a le înţelege, trebuie să le înlocuim prin alte cuvinte reprezentând imagini, creaturi, existenţe sau lumi… Ce am putea pune în locul cuvântului “jos”? Jos, poate fi sexul, poate fi pământul, femeia, materia sau infernul. Iar “sus” poate fi creierul, cerul sau soarele, omul, spiritul… aici Hermes Trismegistul a păstrat secretul, nu a precizat, noi suntem cei ce trebuie să căutăm.
Dar ceea ce este extraordinar, e că a mai adăugat “pentru a face miracolele unui singur lucru”. Da, “ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos pentru a face miracolele unui singur lucru.” Deci, jos şi sus fac ceva împreună, produc “un singur lucru”, copilul. Şi ce este acest singur lucru? Hermes Trismegistul nu a explicat. Vedeţi, limba şi cele două buze sunt două lucruri care se unesc pentru a face miracolele unui singur lucru, care poate fi Cuvântul. Dar ceea ce este sigur este că trebuie doi pentru a produce acest singur lucru: principiul masculin şi principiul feminin, ceea ce este sus şi ceea ce este jos. Când un bărbat şi o femeie vor să aibă un copil, trebuie ca unul să se pună în sus şi celălalt în jos. Cel care este jos este ca şi cel care este sus; diferenţa este în poziţie. Şi de ce? Pentru a produce miracolele unui singur lucru: copilul.
Deci, reflectaţi acum, încercaţi să nu vă mai treacă viaţa fără a vedea nimic, fără a înţelege, în somn şi în incoştienţă. Trăiţi de acum înainte o viaţă plină de sens, lăsaţi tot ceea ce vă reţine în regiunile inferioare, toate senzaţiile, ocupaţiile, care nu vă aduc nimic! Luaţi esenţialul şi la treabă!
“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus.” Aceste cuvinte a lui Hermes Trismegistul ne relevă că înainte de a exista jos, printre oameni, căsătoria exista deja sus. Da, sus, între principiile cosmice masculin şi feminin se realizează fără încetare o unire, un schimb care, în planul fizic, se reflectă sub forma căsătoriei.
Iată ce ne relevă Ştiinţa iniţiatică. E spus în Geneză: “La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Cerul şi pământul sunt două simboluri pe care trebuie să le interpretăm, la fel şi relaţiile care există între ele; acestea sunt simbolurile celor două principii emisiv şi receptiv, masculin şi feminin. Cele două principii se unesc şi din această unire se nasc copii.Tot ceea ce vedeţi şi chiar şi ceea ce nu vedeţi este o creaţie a celor două principii. Tot ceea ce este produs pe pământ este un copil a acestei uniri a pământului cu cerul. Dacă pământul şi-ar tăia legătura, dacă nu ar mai fi legat de cer, cerul nu i-ar mai da nici energiile sale, nici elanul său, iar pământul ar deveni un deşert.
Cerul şi pământul, principiul masculin şi principiul feminin există deja în regnurile sublime din înalt, şi ele se reflectă mai departe în toate regiunile şi în toate domeniile până în planul fizic. Peste tot, nu vedem decât decât unirea celor două principii, masculin şi feminin iar această unire produce o forţă, o energie. Când vreţi să branşaţi un aparat electric folosiţi o priză tată şi o priză mamă, dar aţi remarcat că fiecare dintre ele sunt polarizate? Sunt două şi două… Da, fiecare lucru, fiecare fiinţă posedă în ea însăşi cei doi poli. Pământul, cerul, bărbatul, femeia au fiecare în sine doi poli. Deci, când se unesc, acestea face patru, şi iată forţele care circulă, iată copiii care se nasc. Dar fără acest contact, fără această unire, această fuziune, acest schimb, nu se produce.
Acum, dacă ne punem această problemă în domeniul vieţii interioare, vom înţelege că atât timp cât omul nu va stabili un contact cu o realitate care îl depăşeşete: cerul, lumea divină, el va rămâne singur. Şi dacă rămâne singur va rămâne steril, improductiv, şi va dispărea într-o zi fără a lăsa urme. Veţi spune: “Dar am o soţie (un soţ); şi avem copii!” Da, în planul fizic, dar aceasta nu ajunge. Adevărata căsătorie este de a şti cum să lucrezi cu cele două principii în toate domeniile. Dacă îndepliniţi condiţiile în planul fizic, material, aveţi rezultate: o întreagă populaţie, e de înţeles, dar în alte domenii sunteţi singur, steril, pentru nu aţi înţeles această lege a căsătoriei în toate regiunile: în plan astral, în plan mental, etc…
“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.” Sus este domeniul divin; jos, e planul fizic. Tot ceea ce găsim în planul material corespunde unui adevăr din planul spiritual. În planul spiritual, ca şi în planul fizic, trebuie să ştim să stabilim contacte. Iniţiaţii au ascuns acest adevăr în simbolul şarpelui care îşi muşcă coada. Iată simbolul adevăratei căsătorii. Veţi spune: “Cum? Un şarpe care îşi înghite coada e simbolul căsătoriei?” Da, pentru că adevărata căsătorie este în fiinţa umană, e fuziunea capului şi a cozii. Cealaltă căsătorie nu este decât reflectarea acesteia.
În conştiinţa sa omul este separat de el însuşi. Trebuie deci să regăsească acea parte pe care nu o cunoaşte şi să se unească cu ea. Această idee e conţinută şi de formula: “Cunoaşte-te pe tine însuţi” care era înscrisă pe frontispiciul oracolului din Dephi. Dar foarte puţini au înţeles sensul acestei inscripţii. Am citit într-o zi un comentariu făcut de un profesor universitar de la Sorbona, şi am rămas siderat: chiar şi cei mai erudiţi nu înţeleg nimic şi explică această frază ca şi copiii, fără pic de adevăr, fără profunzime.
A te cunoaşte, nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu calităţile şi defectele sale sau a cunoaşte limitele condiţiei umane. Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se cunoaşte. În “Cunoaşte-te pe tine însuţi” ce este acest “însuţi”? Braţele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gândurile? Nu. Acest însuţi e o parte de Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus… Şi acolo trebuie omul să se afle pentru a se cunoaşte, în această entitate imortală, omniscientă, care e
atotputernică: Eu-l său superior, care e o bucată de Dumnezeu… şi trebuie să conştientizeze că depinde de El, că face parte din El, că nu există ca existenţă nici ca activitate separată de El. În acel moment omul va descoperi că tot ceea ce gândea, tot ceea ce simţea era o iluzie, un lucru ireal, iar realitatea era acest Eu, acest Sine interior care este Dumnezeu Însuşi, şi că, dacă ar face eforturi pentru a se lega de El, pentru a simţi că face parte din El, de a fi unul împreună cu El, conştiinţa sa s-ar topi în Etern, iar el şi-ar extrage forţa, lumina, iubirea din Etern; el nu s-ar mai simţi ca ceva separat, mic, suferind, ci s-ar simţi ca şi Dumnezeu Însuşi!
V-am mai explicat: cât timp omul se va identifica cu corpul său fizic, el va rămâne vulnerabil, slab, muritor ca şi corpul fizic, şi va fi atins de orice i se întâmplă corpului său. Dar dacă el încetează să se identifice cu corpul său fizic şi cu impulsurile sale instinctive pentru a se identifica cu centrul universului, cu sursa vieţii, cu Creatorul, el se va îndepărta din ce în ce mai mult de slăbiciune, de bătrâneţe, de boală şi de moarte, el se va apropia de Cel ce este nemuritor, omniscient, omniprezent. Din acest motiv insistă Iniţiaţii asupra acestui “însuţi”. Pentru că atât timp cât omul se va mulţumi de a cunoaşte orice altceva în afara lui, el nu va atinge niciodată lucrurile la care aspiră: libertate, pace, fericire. A se cunoaşte înseamnă a se topi în imensitatea lui Dumnezeu.
Deci, înţelegeţi-mă bine, când Iniţiaţii antici Greci spuneau: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ei nu preconizau de a se cunoaşte în toate slăbiciunile şi în toate limitările, pentru că slăbiciunile, limitările, viciile nu sunt “tu însuţi”. Iată ceea ce trebuie înţeles.
Evident, această fuziune cu Dumnezeu nu se poate face aşa de rapid. Chiar în toată existenţa lor, unii nu reuşesc să aibă această conştiinţă superioară graţie căreia să simtă că sunt una cu Eternul. Din timp în timp ei au o străfulgerare, o iluminare, dar a doua zi se simt iar separaţi, slabi, nenorociţi. Cel care a realizat această fuziune cu Eu-l său superior se găseşte în pace şi în lumină, se simte nemuritor. El a ajuns la un grad de conştiinţă atât de elevat, atât de vast, încât consideră toate creaturile ca şi cum ar face parte din el însuşi, iar el nu mai are inamici, nu mai poate face rău la nimeni, el iubeşte toate fiinţele pentru că simte că el însuşi trăieşte în toate creaturile. El se supune unei morale superioare. Iată un nou sens al formulei: : “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă, o întreagă asceză e necesară. În India se numeşte Jnani- Yoga. Pentru a ajunge la conştiinţa identificării cu Dumnezeu, yoghinii hinduşi se servesc de formula “Eu, sunt El”. Meditând mult la această frază, yoghinul conştientizează că eu-l său nu există, că eu-l nu este altceva decât “El”, Domnul… El e unic, atotputernic, singura realitate.
Să aprofundăm acum semnificaţia cuvântului “a se cunoaşte”. Citiţi în Biblie că Adam a cunoscut-o pe Eva şi s-a născut Cain… el nu o cunoştea înainte? Abraham cunoscut-o pe Sarah şi s-a născut Isaac…
Cunoaşterea subînţelege un contact. E o apropierea a doi poli care vor să se topească sau, dacă vreţi, să se guşte unul pe altul. Da, ce fac copiii când sunt mici? Ei iau tot ce le cade în mână şi duc la gură. Astfel învaţă ei să cunoască lucrurile. Pentru copil, organul cunoaşterii nu este creierul, ci gura: el vrea să guşte totul. Iar pentru a cunoaşte un miros, un sunet, o imagine sau un gând, ce faceţi? Le lăsaţi să pătrundă în nasul vostru, sau în urechile voastre sau în ochii voştri sau în capul vostru. Deci, cunoaşterea nu e nimic altceva decât a lăsa să
penetreze într-un organ al corpului nostru obiectul pe care vrem să-l cunoaştem. Şi pentru naşterea copiilor,e aceeaşi lege. Cunoaşterea se realizează prin penetrare: ceva ne penetrează pentru a fuziona cu noi.
În această fuziune cu un obiect sau cu o fiinţă, noi vibrăm în armonie, la aceeaşi lungime de undă cu el. Să presupunem că avem două diapazoane cu braţele de aceeaşi lungime… Când faceţi să vibreze pe unul, celălalt va răspunde pentru că vibrează pe aceeaşi lungime de undă. Deci, pentru a ne cunoaşte, pentru a cunoaşte acea fiinţă divină care e înlăuntrul nostru trebuie să ajungem să vibrăm pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Numai aceasta e condiţia de a o cunoaşte.
Să reluăm acum simbolul şarpelui care îşi înghite coada. El îşi înghite coada, adică uneşte cei doi poli masculin şi feminin pentru că vrea să se cunoască… Dar să presupunem că şarpele e foarte lung: cinci sute, o mie, două mii de metri… Într-o zi, plimbându-se, el găseşte o coadă jos, se întreabă ce este şi o muşcă… Şi iată că descoperă că e propria sa coadă! Ca şi puii de pisică: ei se joacă cu coada lor şi când o muşcă scot sunete ascuţite, au înţeles că e a lor! Omul e o fiinţă a cărui realitate depăşeşte cu mult aparenţa sa fizică: ceea ce se plimbă aici pe pământ, e coada sa… iar capul, unde e capul său?… Cât timp cei doi poli – capul şi coada – vor fi separaţi în el, el se va mulţumi să se târască.
Coada trebuie să găsească capul şi să se unească cu el; coada, eu-l inferior, trebuie să se unească cu capul, Eu-l superior, care e în înalt, în cer. În acel moment contactul e realizat, şi se face o circulaţie de energii armonioase, constante. În om, acest şarpe se găseşte în coloana vertebrală, e şarpele Kundalini, care odată trezit se ridică în lungul coloanei vertebrale. Când cei doi poli sunt în fine reuniţi, adică când Kundalini, de jos, se uneşte cu spiritul universal, Shiva, omul se cunoaşte, e în plenitudine.
“Cunoaşte-te pe tine însuţi”. “Tine însuţi”, nu e coada care mişcă aici în planul fizic, ci e capul, spiritul care este în înalt. Adevărata căsătorie este adevărata cunoaştere. Dar omul nu a realizat încă această căsătorie în el însuşi; el o realizează numai în afara lui: peste tot el face branşamente, legături, plasează circuite în uzine, în administraţie, în politică, în economie, peste tot, cu excepţia forului său interior. Acolo, nu mai ştie să branşeze nimic, de aceea se simte incomplet.
Cea mai mare realizare la care fiinţa umană poate să aspire este de a uni eu-l inferior cu Eu-l superior, coada cu capul. Evident, coada posedă câteva calităţi, ea are cel puţin forţa de a se mişca. Dar capul posedă multe altele în plus: ochii, urechile, gura, creierul. Deci, dacă vom putea să ne unim cu Eu-l nostru superior care are facultăţi atât de dezvoltate, vom cunoaşte tot ceea ce el cunoaşte, vom vedea tot ceea ce el vede şi vom auzi tot ceea ce el aude, şi vom fi perfecţi. Dar atât timp cât suntem separaţi, cât timp suntem doar o coadă care se mişcă, suntem privaţi de aceste bogăţii.
Trebuie să unim coada cu capul… Trebuie să “alăturăm cele două capete”. De secole, Iniţiaţii au lansat această formulă în lume, dar oamenii i-au pierdut sensul; ei o folosesc numai pentru partea materială, şi, la sfârşitul lunii, când banii încep să lipsească, ei spun: “Nu reuşesc să alătur cele două capete”. În realitate aceste două capete sunt coada şi capul şarpelui. A alătura cele două capete înseamnă a ajunge să dezvoltăm succesiv toate ceakrele, de la ceakra Mulhadhara de jos până la ceakra Sahasrara de sus, pentru a face unitatea. Cât timp nu vom reuşi să alăturăm cele două capete, vom fi în mizerie şi în privaţiuni. Ei da, e adevărat şi în planul spiritual ca şi în planul fizic.
Toate puterile creaţiei se găsesc în căsătorie. Aţi văzut vreun bărbat sau o femeie care au adus singuri un copil pe lume? Nu, pentru aceasta trebuie să fie doi. De aceea toţi care nu se căsătoresc cu Cerul nu vor putea niciodată deveni creatori, ei vor rămâne celibatari. Trebuie să ne căsătorim, dar cu Cerul pentru a avea mulţi copii. Se spune în Geneză: “Creşteţi şi vă înmulţiţi!” Dar oamenii nu au înţeles această prescripţie decât în plan fizic. Fiecare comandament are cel puţin trei interpretări, dar oamenii se mulţumesc să înţeleagă lucrurile în plan fizic, şi aici este greşeala: de a nu vrea să meargă mai departe. Trebuie să creştem şi să ne multiplicăm, da, dar în lumea gândurilor şi sentimentelor, pentru a popula zi şi noapte pământul cu mici creaturi luminoase şi înnaripate care vor merge să influenţeze lumea întreagă pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu…
Trebuie să ne gândim la căsătorie, dar în înalt. Iată noua înţelegere, noua filozofie.
Dacă dimineaţa mergem să vedem răsăritul soarelui, este pentru că soarele e un centru, centrul sistemului nostru solar, şi privindu-l, noi ne îndreptăm spre propriul nostru centru. Eu-l nostru, adevăratul Eu, nu locuieşte aici; el e foarte departe în afara corpului nostru, el locuieşte în soare. Dar el are legături cu micul eu iluzoriu, aici, pe pământ, şi de fiecare dată când reuşim să stabilim conştient comunicaţia între cele două eu-ri, micul eu e atras în soare, şi acolo trăieşte în bucurie, în lumină. De aceea, amintiţi-vă, v-am dat anumite exerciţii de făcut la răsăritul soarelui. Vă imaginaţi, de exemplu, că sunteţi în soare şi că de acolo sus vă vedeţi aici pe pământ şi vă zâmbiţi, vă spuneţi: “Deci, bătrâne, eşti acolo, dacă ai şti ce bine e aici!” Astfel, o legătură se formează între eu-l vostru inferior şi Eu-l superior, restabiliţi legătura cu voi înşivă, vă regăsiţi. Dacă faceţi acest exerciţiu ani de zile, veţi ajunge să căpătaţi calităţile Eu-lui vostru superior. Şi cum Eu-l vostru superior este nemuritor, el cunoaşte întraga istorie a lumii şi v-o poate comunica. Cum el este liber, vă va da puterile sale. Cum el e plonjat într-un ocean de fericire, vă va da o fericire indescriptibilă.
Când bărbaţii şi femeile se unesc, ei simt o bucurie imensă, dar nu ştiu ce semnifică această bucurie. Ori, tocmai, această bucurie e manifestarea adevărului acestei metode: “a uni cele două capete”! Când omul a ajuns să unească cele două capete el a reuşit să se regăsească şi este în plenitudine. E aceeaşi bucurie, aceeaşi dilatare care îl învăluie, dar de o natură mult mai subtilă. Acestea sunt extazele de care vorbesc toţi sfinţii, yoghinii şi Iniţiaţii care au reuşit să se regăsească.
Deci, iată, în câteva cuvinte, v-am prezentat taina căsătoriei. Trebuie să vă căsătoriţi, dar nu numai cu creaturi exterioare vouă, pentru că în exterior vă pierde energiile. Trebuie să vă căsătoriţi cu voi înşivă, pentru ca toate energiile voastre să se multiplice.
OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Abonați-vă la:
Postări (Atom)